Motto: „Fără o bună doză de monotonie, jurnalul se transformă în ziaristică de senzaţie. Monotonia este doar aparentă, un timpan foarte fin distinge nuanţele, ochiul mult exersat vede schimbările de culoare. Materia se îngroaşă şi se subţiază şi plăcerea cititorului constă în urmărirea acestor fine succesiuni. Este făcut, ca şi versul, pentru lectura tăcută, în singurătate.“
(Radu Petrescu)

atunci când scriam despre primul volum al Jurnal-ului lui Gheorghe Grigurcu, apărut în 2014, mi-am intitulat capitolul pe care i l-am consacrat, Jurnalul unui om singur, inclus apoi de mine într-o carte în curs de apariţie la Editura Cartea Românească.

Dacă citirea unui jurnal se face în singurătate, nu mai puţină singurătate presupune punerea pe hârtie a unor asemenea mărturisiri. Cel de-al doilea volum al diaristului, apărut în 2017, nu-i confirmă, dar nici nu-i contrazice solitudinea devenită un modus vivendi. Cred că, mai degrabă, i-o nuanţează cu atât mai mult, cu cât, pentru el, timiditatea e un „preludiu al solitudinii, putându-se manifesta de timpuriu. Dacă se menţine prin vârste, poate deveni faţa publică paradoxal sfidătoare, a solitudinii“. Singurătatea „poate fi un har doar în împrejurarea când contactează un alt har. Altminteri e o stare opacă, greu suportabilă pentru fiinţa umană care are o elementară nevoie de-a se susţine în curgerea vieţii pe ceea ce e în afara sa, aşa cum un râu are nevoie de malurile sale.“ La Gheorghe Grigurcu ea a devenit har şi condiţie esenţială a unei admirabile rodnicii literare.

O lectură contrastivă a celor două confesiuni circumscrise unor etape succesive dezvăluie predominanta neîncredere în calităţile catartice ale confierii: un păcat mărturisit se poate complica prin însuşi actul mărturisirii – atitudine scepticdubitativă ce-i însoţeşte comentariul. În volumul de faţă valenţele curative ale acestei specii de graniţă sunt expresive, conturând constanta nevoie de mărturisire în speranţa elucidării de sine şi a autodefinirii, departe de indulgenţă, înţelegere, de orice manifestare subiectivă. Ca întotdeauna autoanaliza se extinde şi se adânceşte prin dialogul cu A. E., alter-ego-ul său – admirabil personaj alternativ şi compensatoriu, cum l-am numit eu, rezultat al dedublării, masca pe care şi-o pune scriitorul în momentele în care se eliberează şi relativizează cu ironie, cu cinism, totul. Dialogul este revelatoriu, pentru că cealaltă jumătate a sa, dublul său, este mai înţelept, mai cinic şi îl reprezintă altfel, dintrun alt unghi, pe scriitorul ce se lasă ademenit de dorinţa devoalării sale, în registru autoironic.

Dacă în volumul anterior textul releva reciprocitatea corectivă, dar şi cordială a acestei relaţii, în condiţii de paritate valorică, aici tonul dezabuzat îi aparţine mai curând dublului său, extrem de raţional, care nu ocoleşte gândurile supărătoare, devenind a s t f e l superiorul egalului său. A.E. este mai detaşat, mai puţin implicat sentimental, chiar neutru, dobândeşte o independenţă de gândire. El îi pune în faţă o oglindă cu ape clare ce reflectă realitatea şi care, astfel, îi împiedică orice încercare de idealizare şi de a ajunge la o facilă consolare. Nu este de mirare că A.E. joacă adesea rolul lui Mefisto. Memorialistul poate să-şi „experimenteze“ fiinţa, confruntat cu veracitatea nu întotdeauna favorabilă creatorului, cel mai adesea ostilă. Atent la ceea ce i se întâmplă în relaţia cu sine, cu semenii, se întreabă: „Să fie jurnalul, aşa cum am citit undeva, o operă a bătrâneţii, fie şi a uneia premature?“ Auzindu-l, A. E. revine la sentimente mai bune, flatându-l şi astfel consolândul: „Cred că mai curând am putea socoti bătrâneţea o operă a jurnalului. Gândeşte-te la tine. De câte ori nu atingi în jurnalul tău subiectul vârstei pe care adesea n-o resimţi?“ Se cuprind aici, ca şi în autoanaliza la care se supune, elemente ale unui narcisism de un tip special. Tonul său pretins serios, adesea, atribuit lui A.E., de dezaprobare a propriei persoane, ascunde, prin fine şi subtile întorsături de frază, iubirea de sine pe care şi-o temperează, făcând apel la raţionalismul şi chiar cinismul dublului său.

Dedublarea sau tandemul cu A.E., convorbirile pe care cei doi le au împreună merg mână în mână cu „dialogurile“ cu autorii dragi inimii sale, condeie de prestigiu, ale căror opinii converg, chiar se suprapun ideilor sale. Există la Flaubert o dedublare asemănătoare. Scriitorul francez crede că există în el, „literalmente vorbind, doi oameni distincţi. Unul care este îndrăgit de strigăte de lirism, de mari zboruri de vulturi, de toate sonorităţile frazei şi de culmile ideii; un altul care sapă şi scormoneşte adevărul atât cât poate, căruia îi place să accentueze micul fapt tot atât de puternic ca pe cel mare, care ar vrea să ne facă să simţim aproape materialmente lucrurile pe care le reproduce“.

Deşi îşi recunoaşte apartenenţa la cei trecuţi de prima şi a doua tinereţe, nu are nimic din acreala unor confraţi atinşi de senectute, ca de o boală. Salutară este de fiecare dată intervenţia lui A.E. pentru a restabili echilibrul. „A.E., cu o oarecare sfială: «Sunt unii indivizi cărora între complexul de inferioritate al tinereţii şi complexul de inferioritate al bătrâneţii le rămâne un timp prea scurt». De ce asociezi complexele acestor vârste? «Pentru că cei în cauză se nasc modelaţi întrun anume chip». Vorbeşti cumva de tine? «De ce este tendenţios?»“ Atent la mecanismele sale sufleteşti, dar şi la componenţa fizică- organică a propriei fiinţe, analistul acordă aceeaşi importanţă exteriorităţii, ascuţind tăişul scalpului: „A.E.: «În raportul lor cu timpul, putem întâlni două tipuri de bătrâni excesivi. Unii încearcă a se asorta ostentativ cu vechimea, aidoma unor babe încruntatbigote, ţâfnos îndoliate zi şi noapte. Alţii, dimpotrivă, arborează o tinereţe stridentă, nătângă, aidoma unor puşti, în blugi care abia le cuprind pântecul cât un butoiaş. Dacă te uiţi mai atent, le vei găsi cu siguranţă un cercel la ureche, dacă nu şi la nas. » Nu cumva şi un piercing la limbă? «Puşchea pe limbă- ţi»“. Ciudat cum concordă în contrar, la Gheorghe Grigurcu, vârstele extreme: „Există un pustiu al primei tinereţi, când, dacă nu ai o specială precocitate, nu ţi-ai găsit încă limbajul, şi un pustiu al senectuţii, când limbajul nu te mai găseşte pe tine. Între ele, un interval de exerciţii riscante, zi de zi“.

Şi totuşi, înaintarea în vârstă se simte, mai cu seamă epidermic, printr-o ascuţire a sensibilităţii: „lucruri insignifiante, care înainte mă lăsau aproape indiferent, au ajuns de nesuportat. Raportul fiinţei cu lumea se remodelează astfel, lumea devenind tot mai autoritară, inclusiv prin elemente pe cât de superficiale, pe atât de dureroase. Nu prin întregul său, ci, cum ar veni, prin delegaţie. Nu ne putem decât supune“.

„Luând în stăpânire realitatea“, demersul său cognitiv şi/sau autocognitiv este dus până dincolo de unele limite acceptabile. Constată cum cei ce „împlinesc fără echivoc longevitatea“ sunt trataţi „cu o mixtură de compasiune şi dispreţ“ – eu aş numi-o printr-un oximoron: o condescendenţă miloasă. „Înconjuraţi de înduioşarea cronică, de benevolenţa glacială a celor «în putere»“, „scăderile“ vârstei lor sunt exhibate în loc de a fi „drapate cu discreţie“ şi „are loc un simulacru de meci pe arena biologică, între părţi scandalos de inegale, cu rezultatul dinainte ştiut“.

Cititul şi, mai ales, scrisul – „o experienţă a eliberării pe care, fireşte, o pot face doar cei captivi“ – îndeletnicirile sale dragi şi trudnice de fiecare zi îi lasă totuşi timp îndeajuns contemplării şi dialogului cu A.E., acea componentă a sa în faţa căreia nu se cruţă, are sincerităţi umile şi mândre, pe care nu se sfieşte să le expună, ca o permanenţă a actelor sale de insubordonare, condiţie a unei libertăţi, atât de dragă inimii sale.

Spirit contemplativ şi raţional, autorul, analist redutabil, excelează în „fiziologii“ şi portrete dintr-o seducător-corosivă Comedie umană, o umanitate circumscrisă unui „bâlci al deşertăciunilor“. Sunt memorabile fragmente de proză scurtă unde îşi găsesc locul potrivit arivistul, snobul şi oportunistul, linguşitorul şi făţarnicul. Lapidaritatea se îmbină cu profunzimea observaţiei şi capacitatea de generalizare, în formulări demne de luat în seamă, pentru că este un martor lucid şi atent, elaborând depoziţii autorizate „E arivist, dar şi snob până-n vârful unghiilor. Interesant e faptul că snobismul nu i s-a manifestat de la început, când putea să-i strice imaginea oarecum modestă, convenabilă pentru a-i disimula pornirile ariviste [...] Astfel arondat, dăruieşte lumii o satisfacţie de sine aproape suavă“. Un altul, a ocolit, pe cât posibil, conflictele epocii, s-a străduit a nu se pune rău cu mai marii zilei, asigurându-se de o neutralitate din partea lor. „Timpul i-a devenit un aliat de nădejde. A mizat pe un arivism lent, aproape insesizabil“ pe perioade mici, dar roditoare. „A evitat cu schepsis orice ieşire din rând. Spre a nu fi chestionat, a dat fiecărui actant al unei tabere impresia că se află de partea sa. O laşitate dichisită, simulând armonia celestă“.

Logica sa austeră, dar şi glumeaţă, judecăţile şi comentariile sale critice duc la evaluări generalizatoare privind natura umană în esenţialitatea ei. „Din fiziologia arivistului. Când avem a face cu un asemenea specimen într-o variantă elementară, acesta nu evită purtarea trufaş neobrăzată faţă de cei «mici». Îi apasă fără jenă cu talpa autorităţii ce şi-o aroga“. Dimpotrivă, „arivistul de oarecare rafinament“ ţine să se arate uneori „compasional-generos“ cu cei socotiţi „«inferiori» [...] din impulsul aceleiaşi vanităţi care doreşte a-şi înscrie un merit suplimentar. Înlăturată fiind primejdia concurenţială, de ce să nu treacă şi în calitate de sponsor moral al «nevoiaşilor»?“

Interesat de natura umană, dispus să asculte şi să vadă, „detaliile“ sunt pentru Gheorghe Grigurcu revelatoare, din întâmplări, din „personaje“ face un spectacol în care bogăţia de informaţii nu exclude puterea sa de invenţie. „Precum orice poziţie meschină a spiritului, vanitatea riscă a prejudicia viaţa noastră interioară. Presupun că marii creatori n-au cunoscut-o decât cel mult sporadic. Cum s-ar fi putut naşte opera lor dacă ar fi apărut, între fiinţă şi existenţă, între fiinţă şi absolut o atare crustă artificială?“ Vanitosul e un „ins şovăitor“, „lipsit de repere“, „lipsit de încredere în sine“, cu un dispreţ suveran faţă de restul omenirii. În câteva rânduri, concentrat şi sugestiv, drept exemplificare: „Importantul romancier N.B. e atât de stăpânit de demonia vanităţii, încât înlătură până şi vălul transparent de discreţie cu care adesea concede a se înfăşura aceasta. O proclamă dur, aidoma unei bătăi cu pumnul în masă. «Îmi impun nu numai personalitatea, ci şi vanitatea, pe picior de egalitate». Ca şi cum, ajuns la o putere supremă, un suveran ar decreta privilegii inclusiv pentru camarila sa.“ Concluzia este devastatoare: „Vanitatea unui condeier fără har poate fi distractivă. Dar vanitatea unui autor de bună condiţie întristează prin acuplarea calităţii cu defectul, de natură incestuoasă“. În preajma celor pe care îi dispreţuieşte spiritul diaristului se aprinde, pana i se ascute, inventivitatea îi devine productivă, prodigioasă: „Delicateţea potlogăriei, lucrătura fină a laşităţii, catifelarea perfidiei. Lipsa de caracter a lui X e construită cu arta unui ebenist.

Congenere „caracterurilor“ sunt minunatele sale portrete, unele, în special acelea ce nu dezvăluie identitatea de stare civilă a persoanei, au un caracter de generalitate, rezultat al unei obiectivări intrinseci. În schimb, în altele îşi ia revanşa, devine vindicativ, dă o replică vreunui confrate care l-a surprins într-o ipostază departe de a-l defini ca poet şi critic, ca un impardonabil atac la persoană ce nu poate fi nici iertat şi nici uitat.

Portretele sale sunt excelente miniaturi în proză, în care realul se întreţese cu ficţiunea, adesea cedându-i locul, autorul, admiţând el însuşi cum cele două planuri converg, se suprapun armonios. „E mult mai dificil să faci portretul unei persoane pe care o cunoşti foarte bine decât al unei persoane pe care o cunoşti mai puţin. Pentru că în cazul dintâi se îmbulzesc datele realului într-un număr pe care nu-ţi e la îndemână să-l limitezi [...]. Ceea ce e prea mult devine amorf. Un aluat care nu intră în niciun tipar şi ţi se lipeşte de degete. În timp ce datele mai reduse favorizează exerciţiul creator. Haşurezi cu de la tine putere spaţiile goale, rezultatul fiind, când «îţi merge» condeiul, o mixtură de realism şi ficţiune. Factori ce se potenţează reciproc“.

Îl interesează, în cel mai înalt grad, imposturile, ticăloşia lacomă ce aspiră la un urcuş facil pe scara socială. „Ins de-o abundenţă fizică flască, parcă ostenită prin rodajul unor griji minore, dar care încă «nu cedează». [...] Citeşte în continuare, scrie mediocru ca de obicei, cu o râvnă de şcolar tardiv, căci ambiţia nu l-a abandonat. [...] Pofteşte ca-n juneţe să ajungă «cineva». Livrescul său trudnic, tangent la condiţia de semidoct, are ceva din tipologia ticăită a cinovnicului. E onctuos cu cei de care are ori socoteşte că ar putea avea nevoie, pe o scară tradiţională, funcţionărească, pentru a avansa în grad. Pe ceilalţi îi omite cu o aversiune resentimentară, ascunsă atât cât cer uzanţele. [...] Nu se dă în lături de-a le aplica ghionturi care ţin de natura sa frustă. Câteodată îl cuprinde totuşi un sentimentalism primar, aidoma unui geamăt [...] Dar se reculege deîndată. Revine la fizionomia pe care i-o ştim, de-o viclenie fermă, gata a face încă faţă lumii“.

Cu o memorie intactă, bun observator şi cunoscător al semenilor, personajele care îi populează jurnalul sunt pitoreşti şi pregnante în unicitatea lor „Colegul meu de odinioară de la redacţia «Familiei», Vasile S., «făcea pe nebunul», din conştiinţa sa profund înrădăcinată de «băiat frumos». Dar nu cu voie bună. Cu o gravitate uscată, de clovn alb şi, mai mult de decât atât, cu o reavoinţă ce-i răbufnea uneori faţă de câte un amărât (un infirm, un marginal, un ghinionist etc.). De parcă s-ar fi înverşunat împotriva lumii ce fusese generoasă cu fiinţa sa trupească şi nu numai. În pofida «distincţiei» arogante pe care o afişa, o ingratitudine brută, instinctuală. Trândav, cu o poză de suficienţă la mesele de cafenea preferate foarte, îşi lungise studenţia vreme de vreo zece ani. Îşi exploata plenar condiţia de «băiat de bani gata». Nevoind pesemne a-şi strica oţiul dulce, a rămas pe calea literaturii, deşi nu era lipsit de o anume înzestrare, doar a promisiune“.

Inedită în acest al doilea volum este apariţia repetitivă a unui Moment negru, dovadă peremptorie a tonalităţii grave, care îşi cere treptat dreptul de a comunica o stare de spirit ce, tot mai adesea, îl vizitează. „Îmbătrânirea deschide o ferestruică spre un haos încă neştiut, care atâta aştepta“ sau „Nu cumva Infernul soseşte mai repede decât aşteptai? Aidoma unui ins care, din teama de-a nu fi punctual, vine la întâlnire înainte de ora stabilită“.

Pentru Gheorghe Grigurcu, între memorie şi amintire – în seducătoarea depănare a spuselor sale – există o netă deosebire. Cea dintâi este „obiectivă“, printr-o stocare, de „factură mecanică“ a datelor, în schimb, amintirea este „subiectivă, selectivă, reţinând ceea ce e intuit ca esenţial în planul sensibilităţii“. Ea tinde „a se ficţionaliza“, răspunzând „unei nevoi de fabulos a fiinţei. E o formă similiestetică a vieţii lăuntrice“. Amintirea se „«economiseşte» singularizându-se. Năzuieşte la statutul unor unicităţi“, a căror consemnare merită neuitarea.