I

Aici era cât pe ce să mor într-o seară de februarie.
Maşina a patinat pe polei şi s-a oprit de-a curmezişul şoselei.
Maşinile care veneau din faţă –
farurile lor – se apropiau tot mai mult.

Numele meu, fetele mele, slujba mea
s-au detaşat de mine şi au rămas tăcute în urmă,
tot mai departe. Eram anonim
ca un puştan înconjurat de duşmani în curtea şcolii.

Farurile maşinilor erau tot mai puternice.
Mă luminau în timp ce ţineam strâns de volan
într-o spaimă transparentă şi lunecoasă ca albuşul de ou.
Secundele erau tot mai mari – aveam loc în ele –
crescuseră cât clădiri de spital.

Parcă ar mai fi rămas ceva timp
să respir o clipă
înainte să fiu zdrobit.

Atunci, deodată, o pavăză: un grăunte de nisip salvator
ori poate o pală de vânt miraculoasă. Maşina s-a desprins,
târându-se grăbită peste drum.
Un stâlp a ţâşnit şi s-a frânt, cu sunet ascuţit,
zburând departe-n întuneric.

Apoi se-aşternu tăcerea. Am rămas pe loc, în ham,
privind cum cineva înfrunta viscolul
să vadă ce-a mai rămas din mine.

II

Am cutreierat îndelung
câmpiile îngheţate din Östergötland.
Nu se zărea urmă de om.
În alte colţuri de lume
e învălmăşeală continuă de oameni
care se nasc, trăiesc şi mor.

Să fii vizibil tot timpul – să trăieşti
într-un roi de ochi –
asta de bună seamă lasă urme pe chip.
Un chip acoperit de argilă.

Murmurele cresc şi scad
în timp ce-şi împart între ele
cerul, umbrele, grăunţii de nisip.

Am nevoie să fiu singur cu mine
zece minute dimineaţa,
zece minute seara.
– Fără program.

Stăm la coadă unii la alţii.

Mulţimi.

Unul.

Traducere de Dan Shafran