Ion Iovan,
MJC, Iaşi,
Editura
Polirom, 2015,
512 pag.
Dacă titlul din 2008 era,
prin lungime, inutilizabil
(îl reiau, integral:
Ultimele însemnări ale
lui Mateiu Caragiale
însoţite de un inedit
epistolar precum şi de
indexul fiinţelor, lucrurilor şi
întâmplărilor în prezentarea
lui Ion Iovan), acest abreviat
MJC mi se pare, dimpotrivă,
prea scurt.
Pentru cunoscătorii operei lui
Mateiu Caragiale, vreau să zic pentru
aceia care nu s-au rezumat să foileteze
Craii de Curtea-Veche, şarada e dintre
cele mai uşor de descifrat. Ea reprezintă
acronimul semnăturii pe care, snobând,
autorul o afecta în corespondenţa cu
prietenul Boicescu. „Mathieu-J.
Caragiale”, încheia acesta o scrisoare
trimisă în 4 decembrie 1906 nu din
Versailles sau din Port-Royalul lui
Antoine Arnauld, ci din Strada
Crângaşi-Grant nr. 1. O lună mai
târziu, pe 9 ianuarie 1907, revenea
din acelaşi banlieu bucureştean,
sporindu-şi armorialul: „Mathieu J.
de Caragiale, Comte de Karabey”.
Ifosele nobiliare ale personajului sunt
binecunoscute, iar exemple ca acestea
nu fac decât să le sublinieze stridenţa.
Dincolo de ele, însă, există o biografie
(ca să nu spun o viaţă) aproape
inelucidabilă. Ştim, la drept vorbind,
foarte puţine despre Mateiu Caragiale,
iar anecdotica nu ne e, în mod paradoxal,
de prea mare folos. Aceasta acoperă
câteva episoade în genere amuzante
dintr-o viaţă întinsă, totuşi, pe cinci
decenii. S-ar zice că avem de-a face
cu un caz în care, nefiind una cu omul
(cum se spune), stilul şi-a sufocat
creatorul. Până-ntr-acolo încât enigmaticii
Aubrey de Vere sau Pantazi din prozele
lui sunt mai limpezi în conştiinţa
noastră decât palpabilul Mateiu Caragiale.
Sigur că de vină va fi fiind şi puţinătatea
informaţiilor („hârtiile încurcă”, decreta
autorul în Remember), dar, pe fond,
faptul acesta mai are o explicaţie.
Una aşa zicând inefabilă: în istoria
literaturii noastre, Mateiu Caragiale
ilustrează o categorie a singularului
absolut. Care, amprentându-l şi
definindu-l structural, ajunge să-l
malformeze în efigie. E cel mai celebru
fiu al unui scriitor român. În asemenea
măsură celebru încât îi pune în umbră
pe legitimii Tuşchi şi Luchi (acesta,
înzestrat el însuşi pentru literatură).
E, pe deasupra, un fiu natural, cultivându-
şi cu fervoare rolul marginal jucat
în familie şi, înaintând în vârstă, ura
faţă de I.L. E reţinut printr-o singură
carte, şi aceea subţire, ceea ce-l
transformă, cu-atât mai mult, într-un
caz într-o literatură ce stă sub semnul
obsesiei marii opere. Nu există nici
iubiri care să-l umanizeze. Contractată
la adâncă maturitate, căsătoria cu
bătrâna fată a lui G. Sion nu poate fi
contabilizată printre pasiuni. Seamănă
mai degrabă a afacere. Coborând în
operă, să ne amintim o observaţie
extrem de subtilă a lui N. Steinhardt:
Craii de Curtea-Veche plac (mai mult:
farmecă) pentru că pun în act un tip
de ideal masculin reprimat sau drenat
în forme mai elegante. În definitiv,
confreria celor patru e o alianţă de
singuratici. Nu numai pentru că, regulă
fermă, femeile sunt excluse de la masa
lor. Dar fiecare îşi administrează
intimitatea extrem de strict. După un
an de deambulări, naratorul nu are,
în legătură cu convivii lui, prea multe
certitudini biografice. Dincolo de
inerentele raporturi, cei patru sunt
de două ori asociali. Cu aceste exemple
şi cu altele, pe care le putem convoca
din surse felurite (propria operă,
amintirile contemporanilor), Mateiu
Caragiale face figură de înstrăinat.
Nici măcar în propria piele nu se simte
prea confortabil, cum se ştie.
Ajung, în sfârşit la cartea lui Ion
Iovan, după un ocol pe cât de mare,
pe-atât de necesar. Ultimele însemnări...
era extraordinară prin aceea că ridica
la putere efectele docuficţiunii şi ale
colajului. Iovan oferea nişte apocrife
de toată frumuseţea, folosindu-se în
proporţii echilibrate de textul matein
şi de propria imaginaţie. Nu era,
propriu vorbind, o premieră. Cu
ani în urmă, Radu Albala se jucase
continuând, „în stilul şi cu sintaxa”
lui Mateiu neterminata nuvelă Sub
pecetea tainei. Libertatea era, oricum,
mai mare, dovadă că, după acest
experiment, au existat şi alte încercări
(una aparţinându-i lui Alexandru
George, alta lui Eugen Bălan), perfect
autonome. Noutatea, la Iovan, consta
în cantitate (care nu e neglijabilă,
dacă ne gândim la dificultăţile frazei)
şi în miză (rezultatul fiind un profil
complet şi dinamic al unui ins ce
părea inadaptabil la asemenea virtuţi).
Mi se pare corect să ne întrebăm dacă
pe urmele trasate de o asemenea
carte se poate înainta, aşa cum, iată,
face Ion Iovan cu acest MJC, a
cărui secvenţă secundă reia jurnalul
propriu-zis (lăsând, însă, deoparte
Indexul). Nu e cumva redundant?
Nu, nu e, tocmai din raţiunile pe
care le-am schiţat mai sus. Căci
dacă Însemnările din 2008 nu făceau
decât să perpetueze imaginea singularităţii
(nimic nu e mai claustrant decât nişte
note zilnice) , volumul de azi reuşeşte
performanţa de a-şi arunca protagonistul
în lume, de a popula lumea lui Mateiu
Caragiale cu personaje pe care imaginea
standard le excludea dintru-nceput.
E faimos portretul pe care, în Istoria...
sa i-l face Călinescu. De la distanţă,
ca şi cum cei doi ar fi trăit în universuri
disjuncte. Ei bine, Ion Iovan le unifică.
Mateiu Caragiale al său are relaţii,
dezvoltă amiciţii, întreţine antipatii.
Exact aşa cum putem presupune că
face orice muritor „îmbrăcat în ştofă”
(dar cum până acum era destul de
dificil să ne imaginăm că ar fi făcut
autorul Crailor...). Timpul care-i rămâne
în afara orelor de scris şi rescris (nici
măcar atât de numeroase cât ne
face să pară legenda) capătă în sfârşit
consistenţă. Una ipotetică, e drept, dar
ce-are-a face ? Oricât de bine documentată
ar fi cartea lui Ion Iovan (şi este foarte
bine documentată!), ea rămâne o
ficţiune. Una care adaugă fără a romanţa.
Vocea din off e mai degrabă
una cinică şi asupra ei ar trebui, cred,
insistat. Căci, fără a intenţiona să
realizeze o „clonă” (aşa cum, prin
forţa lucrurilor, este jurnalul din
partea a doua a cărţii), relatarea
din primele 245 de pagini împrumută,
în timbru, ceva din detaşarea lui
Mateiu Caragiale însuşi. Punândule
în balanţă cu frazele autentic
mateine, acelea pur descriptive ale
lui Ion Iovan împărtăşesc atitudinea
casantă şi tendinţa spre formularea
maliţios memorabilă pe care o lăsa
la vedere epistolierul. E doar un
transfer de umoare, desigur, dar
consecinţele sunt, literar, dintre cele
mai faste. Un pasaj ca acesta n-ar
fi putut fi scris de autorul Crailor (din
motive lexicale), dar e de bănuit că
ar fi fost aprobat cu un rictus satisfăcut:
„Căutând să iasă din doliul isteric
al familiei, răspunde tuturor solicitărilor
mondene: asistă la cununia poetuluiministru
Goga cu Veturia Triteanu,
fostă protopopeasă; participă la agapa
stihuitorului Barbilian, prieten cu
bietul Luchi, care pleacă în Germania;
se înfăţişează în loja teozoafei Dumbravă,
preoteasa Ceasurilor sfinte; înghite
în librăria Alcalay Cocostârcul albastru
lansat de buhăitul Sadoveanu” (p.
147). Poate că unora dintre cuvintele
mai tari de-aici Mateiu le-ar fi găsit
sofisticate echivalente neaoşe (de
felul lui „bogumil”, cu care-şi gratula,
către Boicescu, rivalii) sau franţuzeşti
(majoritatea, de o încântătoare
fecunditate a imageriei sexuale), dar
de sensuri nu s-ar fi atins.
În definitiv, asemenea efemeride
nu-l oripilau câtuşi de puţin pe libertinul
fiu al lui Caragiale:
„O frecventează în continuare şi
pe Margot, care deschisese acasă un
mic şi select teatru cu sprijinul graţioasei
Alice Steriadi de la Conservator şi al
tânărului Benji Fundoianu, declarat
regizor. Acesta împrăştie o serie de
cleveteli amuzante pe seama valahilor
din Paris, precum aceea a bizarului
cuplaj între Cella Delavrancea şi
cioplitorul Brâncuşi. Primitivul şi rasata
pianistă. Vorbe de clacă, printre alte
poveşti inclemente cu mondene
românce, de la Marthe Bibeasca la
Miţa Biciclista. Expresiile Fundoianului
l-ar fi îngrozit pe delicatul Claymoor”
(p. 152). Mai bine nu ies nici Cioculescu
(p. 154), nici Perpessicius, nici Camil
Petrescu, nici Rebreanu, nici
„dâmboviţeanul” Minulescu (cu care,
fiind comparat într-un rând, se arată
dezgustat). Lumea literară interbelică
e prinsă, mai toată, aici. Printre cei pe
care, totuşi, îi agreează se numără
Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Păstorel
Teodoreanu (istoriceşte agapele lor
fiind relatate, dacă nu mă-nşeală
memoria, de Jurgea-Negrileşti).
Odată cu viaţa rezervaţiei literare
intră însă în scenă şi viaţa adevărată,
în care Mateiu Caragiale urmăreşte
cu sufletul la gură mutările de pe
scena politică în căutare de „ponturi”.
De obicei speranţele i se infirmă (asta
o ştim din toate biografiile, oricât
de sumare). Ce capătă relief la Ion
Iovan e tensiunea aşteptării. Una
pe care, cu abilitate, o deduce din
aceea a aşteptării erotice din tinereţe.
Practic, avem o imagine multiplicată
pe mai multe paliere. Felul în care,
„cu nădejde şi temei” o urmărea pe
frumoasa Hortense Paciuris (în realitatea
scrisorilor) se apropie destul de mult
de disperata alergare după atenţia
lui Titulescu şi-a altor personaje
influente (în realitatea romanului).
Că, în perioadele în care nu putea
aconta o sinecură, literatul Mateiu
Caragiale se ţinea de intermedieri
şi trăia din comisioane e un alt amănunt
datorat lui Ion Iovan, dar plauzibil.
Cu toate bizareriile lui, care-l predispuneau
mai degrabă spre caricatură (ca în
Antologia... ilustrată de Marcel Iancu),
Mateiu Caragiale capătă, odată cu
această carte, un portret. Unul în cel
mai înalt grad ataşant.
P.S. În ce priveşte fidelitatea
informaţiilor istorice, aş spune că Ion
Iovan le tratează cu mână de prozator.
Nu e un reproş adresat autorului, ci
un avertisment pentru eventualul
cititor naiv, care, neavertizat, ar putea
crede mai mult decât e cazul să creadă
din relatările acestei cărţi. Bunăoară,
la p. 8, vorbind despre junele I.L.
Caragiale, Ion Iovan îl descrie ca „abia
scăpat de bastonadă în poarta numitei
Leopoldina, din ale cărei graţii se
înfrupta împreună cu un belicos maior
de cavalerie”. Din câte ştiu, episodul
(povestit de dramaturg lui Missir) a
fost documentat de Cioculescu în ediţia
a doua a Vieţii lui I.L. Caragiale.
Problema „bastonadei” nu s-a pus
şi nu s-ar fi putut pune, de vreme
ce Leopoldina (Reineke) fusese, la data
respectivă, deja părăsită de maiorul
în cauză.
Nota redacţiei: Despre această carte
au semnat recenzii Andreea Răsuceanu
în nr. 35 şi Gabriela Gheorghişor în
nr. 42 din România literară.
