Cum 80 de ani e o vîrstă ingrată, pînă într-atît de tristă că celebratul, în loc să aştepte felicitări din partea apropiaţilor, ar prefera mai degrabă sunetul unor consolări sincere, nu am intenţia de a încărca pagina cu laude de complezenţă aduse scriitorului C. D. Zeletin. Medicul aflat în spatele acestui pseudonim e prea versat pentru a se lăsa îmbrobodit de osanale rostite pe ton solemn.
Sunt vîrste la care ne bucurăm de zvîcnetul anilor şi vîrste la care plîngem că l-am pierdut. Din acest motiv, tonul aniversar în felicitarea unui cărturar e binevenit dacă pragul critic dincolo de care etatea devine povară nu e depăşit. Cînd însă pragul e atins, iar treapta octagenară reprezintă o astfel de limită, atunci balastul timpului împinge viaţa pe buza prăpastiei. Oricît de viu i-ar fi spiritul, celebratul intră în pielea unui intrus căruia elogiile politicoase ale apropiaţilor nu-i mai spun nimic, percepîndu-le ca pe zumzetul îndepărtat al unui protocol fad. Există o curtoazie în virtutea căreia omagiile se preschimbă lesne în ofensă atunci cînd intenţia cu care le faci ascultă numai de un motiv exterior: împlinirea unei vîrste rotunde. Mai mult, obiceiul e sinistru cînd capătă o formă publică, de pildă în cotorul unui volum omagial sau în ipostaza unei reuniuni colegiale. Atunci împricinatul se scaldă în apele unui osîndit căruia fiecare encomie îl însingurează tot mai mult, înconjurîndu-l cu un brîu de carantină cronologică: cu cît e mai lăudat cu atît se simte mai emerit.
De aceea primul lucru pe care i l-aş spune lui C. D. Zeletin e că nu e „emerit”. Emerit e artistul scos din uz care continuă să se bucure de prerogative în numele meritelor de odinioară. La prima vedere, statutul de „emerit” aduce o distincţie, cînd de fapt el consacră o infirmitate: inerţia de dinaintea sfîrşitului, pasivitatea de fosilă simţindu-şi capacul sicriului deasupra capului. Emeriţii sunt epave avînd parte de premii de consolare, de indemnizaţii de merit şi de înlesniri fiscale. Delicatul Zeletin, cu fizionomia sa radioasă de copil aflat în transă perpetuă, nu e atins de condiţia emerită. A rămas intact sub unghiul longevităţii, păstrîndu-şi mintea activă şi optimismul viu.
Al doilea lucru pe care i l-aş spune e că nu e „specialist”. Specializarea e eufemismul la care recurgem spre a indica îngustimea de nişă la care ajunge un intelectual fără cultură generală. Marii specialişti sunt varianta modernă a filistinilor profunzi, căci ei ating performanţa şahiştilor, cărora, în afara tablei de joc, nimic nu le mai trezeşte atenţia. Pe 64 de pătrate sînt atotputernici, în afara lor sunt nevolnici pînă la debilitate. Pricepînduse în chip prodigios la felia competenţei lor, nu mai înţeleg nimic din restul lumii. În schimb, C. D. Zeletin are cuprindere largă, de encicloped sadea, în virtutea căreia curiozitatea merge mînă în mînă cu memoria. De-a lungul anilor i-am privit cu teamă superstiţioasă puterea de a evoca fără efort, cu o uşurinţă bizară, detalii dintre cele mai absconse, de la etimologii oculte la cunoştinţe de botanică, de la chichiţe de biofizică la nuanţe de traducere din Michelangelo. Performanţa nu ţine de ambiţie, ci de o peculiară alcătuire cerebrală. Şi-mi amintesc de vorba lui Constantin Argetoianu (el însuşi medicscriitor) din primul volum al Memoriilor: „specialist, adică tîmpit”. Zeletin nu e ameninţat de această plagă.
Al treilea lucru e că în Zeletin găsim cu precădere o fiinţă molestată. Molestarea e apăsarea pe care spiritul o resimte din partea unei epoci grobiene, cu al cărei ritm nu intră în rezonanţă. Intruziuni venite din partea mitocăniei, presiuni pe linie ideologică sau piedici în calea carierei sunt tot atîtea exemple de molestări. Numai o nefastă deformare ne face să credem că insul molestat e neapărat brutalizat, supus maltratării făţişe. Adevărata molestare e fără violenţă, lovind îndeosebi spiritul. Apăsarea climei peste meteosensibili, un junghi la inimă, agresiunea prostuluigust şi expansiunea inculturii sunt forme curente de molestare. Însăşi gravitaţia e o variantă de molestare. La fel cum apăsarea grijilor şi insinuarea temerilor sunt tot forme de molestare. În faţa lor, un intelectual de interior, şi orice om al cărţii e un om de interior, în faţa lor un intelectual ca Zeletin a trăit un calvar perpetuu din care s-a sustras prin exerciţiul culturii. Din cauza molestărilor, Zeletin a trăit mereu în inadecvare cu epoca, avînd însă tăria de a refuza compromisurile. Neputîndu-se acomoda mizeriei româneşti, s-a adaptat altui univers, pe care şi l-a clădit lăuntric din speze spirituale. C. D. Zeletin (pe apelativul real Constantin Dimoftache, la care a renunţat la îndemnul lui Victor Eftimiu, care, nemulţumit de inflexiunea enclitică grecească, l-a sfătuit ca, în folosul notorietăţii, să se lepede de numele cu iz de cazanie) a respirat în ungherul interior al cuprinderilor largi, făcîndu-şi din erudiţie văl de protecţie la agramatismul modern.
Când l-am cunoscut, Zeletin era conferenţiar la catedra de biofizică de la Facultatea de Medicină, fiind silit să suporte, pe linie ierarhică, grosolănia unui şef de catedră cu mult inferior traducătorului din Baudelaire. Nu îţi trebuia cine ştie ce fler să constaţi că, între cei doi, domnea o discrepanţă vădită, şi cum studenţii au o cruzime drastică în judecarea profesorilor, ne-am dat repede seama cine era savantul şi cine potentatul comunist. La molestarea intelectuală pe care trebuia s-o îndure din partea şefului, Zeletin răspundea senin, micşorînd cît mai mult indicele de frecare cu ipochimenul. Cazul lui e doar unul dintr-un lung şir de abuzuri din istoria Facultăţii de Medicină din Bucureşti, oroarea începînd cu eliminarea lui Vintilă Ciocâlteu, şeful catedrei de biochimie din perioada interbelică, care a fost înlăturat din funcţie de Simion Oeriu (Schäfer pe numele adevărat), un mediocru chimist fără pregătire medicală, un fel de Ion Vitner al medicinei bucureştene, ale cărui proptele marxiste au fost suficiente pentru demiterea profesorului universitar. Oripilat de nedreptatea comisă, Vintilă Ciocâlteu a făcut atac cerebral pe 3 februarie 1947, în timpul Consiliului profesoral, tocmai cînd se dezbătea situaţia lui, murind sub ochii colegilor. Dar Zeletin a fost croit din stofă de supravieţuitor, nelăsîndu-se lezat de intemperii ideologice. La aberaţiile vremii a reacţionat adîncindu-se în preocupări docte, pe care le-a împărţit cu prieteni precum Sandu Tzigara- Samurcaş, Perpessicius, G. Tutoveanu sau Edgar Papu. Panoplia medicilor cu virtuţi de scriitor e numeroasă, de n-aş aminti decît pe Victor Papilian, Vasile Voiculescu, Sergiu Al. George sau Răzvan Petrescu. Zeletin e din acelaşi regn, un amestec bizar de medic, poet, eseist şi istoric cultural.
Al patrulea lucru e că, fiind om al cărţii, Zeletin e un erudit arătînd o sănătoasă mizantropie faţă de prostia vulgului, mizantropie pe care şi-o compensează prin pasiunea pentru flori şi copaci. Cine trece poarta casei din strada Barbu Delavrancea e întîmpinat de grădina medicului, şi pagini mai analitice despre mimoze, magnolii, lăstari sau crăciuniţe nu am citit altundeva. Nu sînt pagini lirice, ci texte de strictă observaţie potageră. Atunci cînd nici cărţile şi nici florile nu-l mai ajută să scape de urîtul vieţii, Zeletin cade în „sindromul de ţipenie”: o înstrăinare acută de tot şi toate, cu certitudinea ameninţătoare că planeta îi este străină, aşa cum i s-a întîmplat într-o zi de iarnă pe o stradă din Bucureşti: „Urechile au început să-mi ţiuie a pustiu, o ţiuitură mentală, cînd, pe neaşteptate, năvăli din copilărie senzaţia ciudată de planetă străină, de lume deşartă şi de dispariţie a punctelor cardinale. Nu aveam pe ce să-mi reazem sufletul, iar zăpada îmi zîmbea egal din toate părţile. Ştiam unde mă aflu, dar nu-mi venea să cred: îmi dispăruseră convingerea şi siguranţa. Totul era un vacuum, încît trebuia să apară ceva şi, într-adevăr, ceva stătea să se arate. Ţipenia absolută mi-a trezit spaima de nebunie.” (Distinguo, Ed. Vitruviu, 2008, p. 108)
Cele patru trăsături alcătuiesc portretul idiopatic al scriitorului C. D. Zeletin. Un om al cărţii suferind pentru cea mai mică greşeală de tipar, un cărturar deplîngînd pierderea treptată a „sentimentului de carte”, împreună cu ritualul intim pe care îl presupune actul lecturii. Mai mult, un om al cărţii fără deformări date de specialitatea medicală, un intelectual căruia îi lipseşte aerul epuizat pe care îl emană îndeobşte scriitorii emeriţi. Un molestat care şi-a convertit dezgustul faţă de epocă în etos livresc. În fine, un exemplu de caracter căruia epoca nu a putut să-i plece spinarea. Altceva, la 80 de ani, nu se poate spune fără a cădea în riscul unor tămîieri pe care medicul Zeletin le urăşte din toată inima.