La ce bun încă un simpozion de sculptură, iată o întrebare la urma urmei legitimă când au trecut mai mult de 30 de ani de când la Măgura Buzăului se inaugura primul simpozion de sculptură în aer liber din România. Cu un oarecare decalaj faţă de evenimente artistice similare apărute în Europa de Vest puţin după 1950, taberele de sculptură au proliferat şi la noi, aclimatizând un tip de activitate artistică, dintre multele pe care modernitatea le-a inventat şi exersat, care-l scotea pe artist din atelier pentru a-l reintegra comunităţii, fie ea cel puţin aceea restrânsă, de breaslă, dacă nu şi unora mai cuprinzătoare. Astăzi, programe de tip AiR (Artists in residence), preiau la urma urmei aceeaşi idee la nivelul unor forme şi tehnologii diferite de expresie artistică.
Dincolo de atmosfera trecătoare de emulaţie pe care simpozioanele de sculptură o promovează, au rămas prin toate părţile ţării, câmpuri de menhiri, muzee sui-generis, neglijate în general de autorităţi. (În treacăt fie spus, acum câţiva ani, am avut ocazia să constat starea deplorabilă în care se găsesc sculpturi ale unor autori importanţi - George Apostu, Silvia Radu, Ion Condiescu, Anton Eberwein, Adina }uculescu etc. - plasate pe malul mării, la tabăra studenţească de la Costineşti, prin anii '70. Astăzi un fel de ruine ale trecutului recent, stârnesc cel mult mirarea autorităţilor locale, care nu găsesc nici măcar cuvântul potrivit pentru a le desemna. Un minim respect al valorilor artistice impune restaurarea acestor lucrări şi includerea lor într-un fel sau altul într-un circuit cultural. Fără componenta culturală, turismul pe care economia românească aspiră să-l pună pe picioare este de neconceput.)
Model de manifestare artistică deja clasicizat, taberele de sculptură în aer liber continuă să atragă artişti, de la proaspeţi absolvenţi ai academiilor de artă la consacraţi, şi să fie un teritoriu al investigaţiei artistice, care merge de la simplul exerciţiu de construcţie spaţială până la experimentul autentic creator.
Între 11 şi 19 iunie a avut loc, la Bistra Mureşului, Simpozionul de sculptură în lemn �Ion Vlasiu", organizat de sculptorul Simion Moldovan, deja versat în organizarea unor astfel de manifestări al căror iniţiator a fost în anii trecuţi la Reghin. Împreună cu el - alţi cinci sculptori de la Sibiu, Bucureşti, Târgu-Jiu şi Târgu-Mureş au cauţionat cu prezenţa şi experienţa lor această acţiune, singulară în măsura în care, organizată sub auspicii private, lucrările Simpozionului de la Bistra Mureşului nu vor rămâne in situ cum se obişnuieşte, ci vor fi puse la dispoziţia unei fundaţii umanitare germane care se va ocupa de promovarea şi valorificarea lor în folosul unui orfelinat din România. De aceea simpozionul s-a numit "Bunul samaritean".
De la sinteze abstracte şi semnificaţii generice la savoarea concretului şi particularitatea figuraţiei, cele şase sculpturi cioplite la Bistra Mureşului ai căror autori se numesc Mara Vâlceanu, Paul Popescu, Florin Strejac, Dumitru Cozma, Septimiu Enghiş, Simion Moldovan, dovedesc câtă diversitate încape în expresia artistică, chiar şi atunci când datele tehnice sunt în mare aceleaşi şi funcţionează într-un anume sens ca o constrângere.
La începutul secolului trecut, cioplitul, aşa cum a fost practicat de pionierii săi, printre care şi Brâncuşi, a fost înainte de toate un gest polemic, provocator, dar şi o poetică. S-a vorbit chiar de o �do-it-yourself mystique", de o mistică a lucrului făcut de tine însuţi. Astăzi, a ciopli lemnul sau piatra e pur şi simplu o tehnică. Dar ceea ce s-a pierdut ca aură, s-a câştigat ca libertate, faţă de înaintaşi în primul rând, dar şi faţă de paradigme estetice asociate aparent indestructibil cu o anume tehnică şi un anume material.
Lucrările sculptorilor care au lucrat la Bistra Mureşului profită tocmai de această libertate recâştigată, tipic postmodernă, faţă de modele şi determinări de orice natură. Sculptorii începutului de secol postulau existenţa unui sens al materiei care se cere descifrat şi urmat, chiar dacă în practica artistică se întâmpla ca principiile estetice să mai fie şi uitate, dacă nu de-a dreptul contrazise. Pentru cei de azi, liberi de prejudecăţi, colaborarea cu materialul este o componentă ca oricare alta a parcursului artistic. Orice material e bun în măsura în care se adecvează, se pliază, răspunde intenţiei.
Şi, de astă dată, intenţiile puse în joc sunt dintre cele mai diferite.
Dumitru Cozma este interesat de echilibrul formal dificil al axelor care torsioneză neaşteptat volumele. Lucrarea sa are nu unul sau două unghiuri de privire privilegiate, ci o multitudine de aspecte în funcţie de unghiul din care este privită, speculând asupra calităţii de ronde-bosse a sculpturii. Efectele de suprafaţă, de factură nu sunt neglijate. Decorul metalic aplicat ici şi colo face corp comun cu volumele, direcţionând privirea spre anumite puncte de interes ale construcţiei.
Simion Moldovan ne-a obişnuit în apariţiile sale bucureştene periodice cu imaginaţia sa bogată, cu o mitologie personală, cu o inventivitate la nivelul limbajului plastic care riscă să intrige adepţii unui purism sculptural. Tehnici şi materiale din cele mai eteroclite se amalgamează în sculptura lui, aproximând o tipologie umană robotizată. În lucrarea cioplită la Bistra, Simion Moldovan nu se teme să figureze explicit în două registre suprapuse, lumea răului şi inocenţa, reprezentate printr-o figură desprinsă parcă dintr-un bestiar medieval şi copilul care păşeşte încrezător. Lemnul se dovedeşte maleabil şi apt să transcrie atitudini şi gesturi. Intervine şi culoarea, aplicată voit neglijent şi cu furie gestuală, intensificând expresia.
Paul Popescu pare să aspire spre o anume coerenţă formală ideală, preferă formele cu respiraţie amplă şi nu se teme de rigiditatea simetriei, pe care o converteşte în structuri clar articulate. Deşi ferm ancorată în sol, sculptura lui Paul Popescu sugerează totuşi aspiraţia spre înalt, zvâcnirea, zborul.
Cu totul altă înţelegere a materialului are Florin Strejac, pentru care masivitatea nu este o condiţie a sculpturii. Apropierea lui de materie implică delicateţe, atenţie pentru detaliul expresiv, un sens al nuanţei şi chiar o discretă ironie în toată această deturnare a masivităţii materialului în contrariul lui. Pasărea lui e fragilă, construită din planuri aflate în echilibru precar.
Septimiu Enghiş speculează cu succes asupra raportului între plin şi gol, raport bine dozat, deşi golul, spaţiul ca o fereastră care înglobează peisajul, tinde să domine întregul. Atent la vibraţia suprafeţelor, animă şi încălzeşte forma-cadru, punând în valoare efectele imprevizibile, datorate hazardului, ale lucrului asupra materiei.
Mara Vâlceanu a sculptat un înger, o figură înaripată, care nu se înalţă, ci dimpotrivă pare să se fi oprit printre noi. Sensul de stabilitate i-l dă planul orizontal puternic care susţine planul vertical al trunchiului-corp. Contrastul expresiv pe care mizează sculptoriţa este între precizia decorativă cu care sunt cioplite şi colorate aripile şi expresia interiorizată a chipului pe de o parte, şi compactitatea volumului principal, corpul, care păstrează rigiditatea trunchiului de copac.
Varietatea şi originalitatea soluţiilor cu care artiştii au venit în întâmpinarea provocării materialului se adaogă la eforturile sculpturii româneşti de azi, aflată într-un proces de redefinire a sensurilor şi identităţii ei.
