În adevăr, de la regia semnată de Mihai Măniuţiu şi până la realizarea muzicală propriu-zisă, realizare datorată soliştilor, ansamblurilor primei scene lirice a ţării, recenta montare a operei lui Bizet, Pescuitorii de perle, se constituie într-o reuşită. Este o reuşită importantă din care aş retrage anume credite; în primul rând creditul acordat celor care au decis ca spectacolul să nu se cânte în limba originală în care şi-a gândit compozitorul sonorităţile, sonorităţi împlinite la nivelul relaţiei determinate, stabilite dintre verbul francez şi muzică. Declamaţia intonată în limba în care autorul şi-a imaginat opera ţine şi aceasta de actul creaţiei; originalul nu poate fi violat. Este condiţia respectului operei, a respectului datorat publicului meloman şi nu în ultimul rând condiţiei de muzician performer al primei scene lirice a ţării.
Nu este vorba de snobism... ci de un anume profesionalism ce trebuie să condiţioneze întreaga concepţie a unui spectacol. Folosirea unei limbi sau a alteia nu se constituie într-o simplă translaţie mecanică; menirea ecranului instalat deasupra scenei, la noi, de asemenea în toate marile teatre de operă, este firească. Nu am înţeles textul nici de această dată, când a fost intonat - s-a pretins! - în limba română; evoluţia corală, excelent condusă muzical de neobositul maestru Stelian Olariu, a fost ininteligibilă; ...dic-ţiunea soliştilor de asemenea.
Pe de altă parte... nivelul realizării spectacolului, unul în adevăr remarcabil, ar trebui să se constituie într-un etalon al condiţiei obişnuite, şi nu într-o situaţie de excepţie. Ştim că s-au făcut eforturi considerabile... în condiţiile în care susţinerea culturii, a artei, este în acest moment, la noi, derizorie la nivelul autorităţilor statului. Mişcarea managerială instituită în vederea acestei montări a fost dintre cele mai importante.
Disonanţele - le pot numi astfel? - au fost puţine şi ţin de tentaţia realizatorului de a împlini şi ceea ce nu era de împlinit... mă refer în anume măsură la complementul coregrafic imaginat drept un contrapunct al ariilor, al evoluţiilor vocale - este drept! - statice.
Pe parcursul actualei montări bucureştene, muzica lui Bizet, evoluţia vocală, cea orchestrală, plastica scenică, regia, totul se împlineşte într-o devenire unică. Iată-l aici pe Bizet înainte de Bizet! ...pe Bizet înainte de Carmen, capodoperă finală a creaţiei compozitorului.
Diferenţa este importantă, investiţia de creativitate, rezultatul acesteia, sunt spectaculoase; ...de aici şi până la Carmen, saltul este imens. Regăsim aici, în Pescuitorii..., multe dintre convenienţele muzicii franceze romantice de mijloc de secol XIX, o anume calofilie, caracterul oratorial, o anume lentoare privind mişcarea muzicii... Sunt aspecte care, în sfârşit, au fost la noi pentru prima oară înţelese de un regizor care vine din afara teatrului de operă.
Domnul Mihai Măniuţiu, regizorul spectacolului, a pătruns aceste date esenţiale ale muzicii lui Bizet; a conferit complementului scenic al muzicii tocmai ceea ce acesteia îi aparţine, a înţeles faptul că ai noştri vocalişti sunt în primul rând cântăreţi; nu a intenţionat a-i transforma în actori. Din păcate. A intuit că efortul ar fi fost covârşitor? Nu a manifestat această ambiţie. A construit pornind tocmai de la aceste date imaginând o altfel de mişcare scenică orientată de mişcarea însăşi a muzicii.
Şi a reuşit.
Montarea sa reţine tocmai acest caracter static acceptând contrapunctul unei mişcări coregrafice în parte acceptabile, o reuşită parţială datorată coregrafei Vava Ştefănescu.
Mişcarea coregrafică devine deranjantă atunci când duetul vocal al protagoniştilor este explicat cu ostentaţie prin evoluţia balerinilor Andreea Duţă şi Cristian Crăciun... de altfel dansatori ce dispun de harul unei comunicări sensibile. Frumoase, foarte frumoase, spectaculoase chiar, sunt costumele ce devin cadru scenografic, împlinind tocmai acest aspect al calofiliei ce aparţine, în fond, muzicii; este o cromatică ce se doreşte a fi vitalizatoare. Este pe ansamblu unitară. O datorăm celor două plasticiene, pictoriţele scenografe Iuliana Vîlsan şi Adriana Urmuzescu. Fluturii multicolori înfloresc feeric drept simbol efemer al iubirii renăscânde. Sunt evitate, pe bună dreptate, particularizările istorice, trimiterile în timp şi în spaţiu sunt vagi, abia aluzive, cum o face chiar şi libretul - de altfel subţirel! - al lui Bizet.
Impresionantă rămâne realizarea muzicală a spectacolului.
Este o excepţie? Doresc să sper că nu. Evoluţia orchestrală este atent coordonată prin strădania tânărului dirijor clujean Adrian Morar; este o fericită achiziţie pentru scena bucureşteană de operă! Cvartetul vocal al soliştilor a avut o evoluţie unitară de bună calitate. Particularizări? Cu excepţia unui accident, acuta din ultimul act, soprana Roxana Briban a etalat o ţinută muzicală excepţională, cea mai bună din câte a putut fi auzită în ultima vreme; cunoaşterea stilului, supleţea vocii, fineţea atacurilor, a filajelor vocale, denotă condiţia unei virtuozităţi dobândite în baza relaţiei actuale cu maestra ei de canto, cu soprana Mariana Nicolesco. O excelentă ţinută muzicală a putut fi apreciată şi în cazul tenorului Marius Brenciu; ...deşi poziţia vocală a falsetului în registrul acut nu aparţine partiturii - am în vedere în mod special celebra arie a lui Nadir din primul act; totuşi acceptarea acestei situaţii a făcut posibilă susţinerea însăşi a spectacolului. Compromisul a fost util, chiar necesar.
În celelalte roluri, baritonul Iordache Basalic - în ascensiune de la un act la celălalt!... am în vedere ţinuta vocală, şi, de asemenea, basul Valentin Vasiliu, au împlinit fiecare în parte condiţia de autentică profesionalitate muzicală privind nivelul evoluţiei protagoniştilor.