"Satyagraha" " acesta este numele în sanscrită al ştiinţei înţelepciunii lui Mahatma Ghandi, în care se găsesc unificate, întru împlinirea unui ideal, căutarea adevărului şi slujirea omului, învăţătura despre revolta paşnică. Ghandi şi-a probat şi consolidat principiile în perseverentă muncă politică, dedicată, la început populaţiei minoritare indiene din Africa de Sud. Această fază a vieţii sale, care a durat mai mulţi ani, este pretextul istoric pentru opera lui Phillip Grass "Satyagraha", o raritate pe scenele lumii.

"Credeţi cu adevărat că cineva poate fi interesat de un slăbănog cu coapsele înveşmîntate într-un şorţ, ce poartă un toiag?" întrebase un producător hollywoodian, refuzîndu-l pe Richard Attenbourough, cînd acesta se prezentase pentru prima dată într-un mare studio, cu proiectul pentru filmul pe care avea să-l facă: cum azi se ştie, temerile au fost neîntemeiate. Aproape în acelaşi timp Phillip Grass scrie Satyagraha, operă a cărei premieră absolută a avut loc în 1980 la Rotterdam, un an mai tîrziu, fiind reluată la opera din Stuttgart, sub bagheta lui Dennis Russell Davies, cu un succes remarcabil.

Au trecut totuşi 23 de ani, pînă s-a încumetat cineva să pună din nou în scenă această operă, "neîndoielnic, un copil al timpului său", cum scrie cronicarul în "Kölner Stadt-Anzeiger" " şi din nou, răsplata nu s-a lăsat aşteptată.

"Asemenea aplauze frenetice nu s-au mai auzit la opera din Bonn, (unde a avut premiera la mijlocul lunii iunie a.c. în cadrul Bienalei de la Bonn n.n.) în regia genială a lui Silviu Purcărete şi sub bagheta dirijorală a lui Ulrich Windfuhr: Grass îi bate pe Verdi & Co.", scrie entuziasmat Berhard Hartmann în "General-Anzeiger". Şi mai departe. "Originar din Bucureşti, regizorul Silviu Purcărete, cunoscut deja la Bonn cu succesul lui Castor et Pollux al lui Rameau, înscenează împreună cu scenograful Helmut Stürmer şi coregrafa Simona Furlani un joc sugestiv al luminii şi spaţiului, al corului şi al soliştilor, pune în mişcare întreaga maşinărie a teatrului, impresiile vizuale deşi rămînînd în imediata vecinătate a muzicii, îşi păstrează acţiunea hipnotică egală cu a muzicii. Purcărete & Stürmer fac să apară păpuşi supradimensionate, copleşesc prin proiecţii de lumină şi prin idei scenice pline de fantezie, pe care le derulează pe diversele nivele ale scenei. Mare parte a înscenării aminteşte de lumea visului şi multe simboluri sunt greu de descifrat, spre exemplificare, perfect coregrafiat sub lupa încetinitorului, meciul de tenis între doi domni înveşmîntaţi în costume roz-rococo. De o mare forţă poetică este aria finală, cînd însoţitorii lui Ghandi îşi deschid cuferele, din care începe să curgă nisipul, în timp ce ei înşişi sunt mumificaţi cu bandaje albe." Şi, în continuare, cronicarul se întreabă: "Moarte, unde îţi e spaima?"

"întoarcerea la Ritual" sub acest titlu Stefan Rütter scrie în "Kölner Stadt-Anzeiger": ..."fantezia imaginilor lui Purcărete şi a scenografului său Helmut Stürmer, aduce sub numitor comun războinici de mit şi trupe de bătăuşi, păpuşi cu membre ameninţătoare şi oameni ghemuindu-se sub imperiul spaimei aristocraţi europeni la partida de tenis fantomatică, fără minge, şi mineri, cărora Ghandi, cu găleata plină de becuri, le netezeşte calea spre iluminare. Şi, la sfîrşit, să fie ironie oare, poate chiar cinism, apropierea iluminatului personaj de sfinţii moderni? Aglomerarea cadavrelor mumificate în imaginea finală, să însemne oare, sfîrşitul utopiei cuceririi libertăţii fără violenţă?" (...)

Deci, finalul, cu totul copleşitor: Ghandi ne povesteşte acum despre drumul sufletului, despre diferenţa dintre finit, infinit şi reîncarnare, aştepţi acum marele Final al regiei, soluţia genială a acestui moment teologic dificil. Şi lui Purcărete îi reuşeşte: el lasă să fie învelite personajele în bandaje, scena e plină de mumii, trupuri în alb, domneşte seninătatea morţii. în fundal, într-o barcă, un mort "decurîndîmplinit" - "ein Frühvollendeter"; albe ca neaua îi sunt straiele, ceafa îi e luminată de torţe. Un spirit trecător ca o boare, o aluzie sau un "citat", o replică a "Insulei morţii" a lui Arnold Böcklin, sugestie revelatoare, cum se întîmplă doar în clipe de graţie."

Ar mai fi de amintit actorii-solişti: Mark Rosenthal " nu e un Ghandi ascetic, ci omul pasional, în toată omeneasca sa limită. Textul, în sanscrită, greu de memorat este rostit suveran; Silvia Koke, Bea Robein, Mark Morouse, Martin Tzonev, Katrina Thurman şi Rueben Willcox precum şi corul şi orchestra "Beethoven" sub conducerea muzicală a lui Ulrich Windfuhr redau semnele exacte ale acestei opere "minimaliste": o excepţională performanţă spiritual-contemporană.

Premiera operei a avut loc la Opera din Bonn, la 13 iunie 2004.