Cartea despre care scriu trăieşte între vârste: suficient de nouă cât să mai stea pe rafturile librăriilor, destul de veche cât să mişte, într-un Bucureşti pe care nu s-a pus, încă, zăpada, cadrele unor lumi de poveste.

Doamne şi domni la răspântii bucureştene, a Victoriei Dragu Dimitriu, e apărută, acum trei ani, în colecţia Planeta Bucureşti a Editurii Vremea. Este, în mai bine de 600 de pagini, y compris reproduceri de fotografii şi o consistentă bibliografie, un album de familie, în sensul vechi bucureştean. Al unor mahalale de alt soi, în care toţi ştiau rostul tuturor, fără supărare, şi fără indiscreţie. Şi care comunicau firesc prin acele încheieturi ale oraşului care erau răspântiile. În stare să te mai ducă şi astăzi, pe ici, pe colo, dintr-un cartier vechi în altul, fără teama că te rătăceşti, fără grija că pierzi timpul.
Între istorie personală şi muncă de arhivă, între poveşti şi literatură, Victoria Dragu Dimitriu reface un timp bucureştean, amestecat ca şi arhitectura şi felul târgoveţilor. Timpul pe care şi Eliade, şi Mateiu Caragiale, şi Călinescu, şi alţi, poate, fantaşti ai unei arheologii inefabile, nu l-au inventat, ci l-au găsit. Un timp în care totul convieţuieşte, şi totul încape. Chiar dacă, ştim bine, se strâmtează din ce în ce.
Nu pot, oricât aş vrea, să o iau la rând prin luxurianta revărsare de amintiri bucureştene. Aleg, deci, secvenţe mici, plutind ca nişte flori uscate peste un orizont de prezenţe care copleşesc, încă, aerul Bucureştilor. Iată o bibliotecă: „legate în piele cafenie sau neagră, cu litere aurite, erau Larousse-uri imense, Enciclopedii şi Atlase, Ierbare academice, albume de artă în limba franceză şi în limba germană, cărţi de drept şi de pedagogie.” (p. 20). Dintr-o casă, casa Moscuna, prin care trece ecoul Clarei Haskil, şi multe alte poveşti. Biblioteca se prelungeşte, în amintire, în alta, a domnului Wallenstein, profesor de română al autoarei cărţii, fără ca proprietarii să se fi cunoscut vreodată. Mici coincidenţe bucureştene.
Cărora li se alătură coincidenţele mari, drumurile întretăiate ale familiilor cărora soarta le-a stat la răspântie. Căile li s-au despărţit, firele care i-au legat au rămas. „Pentru că aceasta nu este o carte de istorie, ci o carte de dragoste pentru Bucureşti, îmi place să cred ca această legătură există” (p. 29) – o cheie de înţelegere a unei lumi de energii, mai mult decât de orice altceva, în care nimic nu se pierde. Pe cutare stradă, unde boieria se varsă lin în mahala, trecut-au paşii lui Mateiu Caragiale, încrucişaţi fără veste cu ai lui Ştefan Luchian. Primprejur se risipesc generaţii de alţi pictori, de medici, de miniştri. Lăsându-le urmaşilor imaginea unei lumi întreţesute, în care distanţele nu erau mari şi potrivirile se făceau de la sine.
Chiar numele de străzi, atunci când sunt şi nume de oameni, şi nu doar atunci, au o logică a armoniei. Prieteni, în viaţă, ajung să-şi stea alături, ca patroni ai locurilor, la încrucişări de uliţi. Aşa se construişte, puţin câte puţin, sentimentul de acasă, al unei familiarităţi care nu oboseşte, al unui protocol care nu intimidează. Pe care-l împărtăşesc, fără excepţie, toţi cei care dau mărturie, aducându- se, parcă, unii pe alţii la cuvânt, în paginile cărţii. De la Măriuca Zamfirescu Mihăilescu, soţia lui Mihai Stephănescu şi fiica ultimei prinţese Racovitză, la Sorana Georgescu-Gorjan, al cărei tată a lucrat cu Brâncuşi, la Nicolina Fianu şi Theodor Orăşanu, toţi presărându-şi poveştile undeva între Mântuleasa şi Galaţi. Apoi, mergând spre nord, cu Dorana Coşoveanu, ori cu Dudu Crăiniceanu, spre răspântia de la Arcul de Triumf, cu Horia Rădulescu, spre Mănăstirea Caşin. În fine, pour la bonne bouche, înapoi spre Târgul de Afară, cu Oana Sofonea, din casa Movilă, la răscrucea pitoresc numită La trei ochi sub plapomă. Originea numelui este într-o încăierare de mahala, în care trăiesc împreună şi lumea lui Caragiale, din Justiţie, bunăoară, şi cea a fiului său, din Sub pecetea tainei, legată întru veşnicie de pomenita răscruce. Un loc între târguri, rămas, şi astăzi, la întretăierea sectoarelor bucureştene, de unde pleacă zarve şi poveşti. Dintr-un Bucureşti al minunilor, fie ele şi mărunte, din care ne-a mai rămas, hélas, atât de puţin...