Există în colindele româneşti un misterios marginal survival, un relict suspectat de etnologi că ar fi una din acele urme care conduc până la substratul precreştin al folclorului românesc. Este vorba de sintagma lerui ler, cu variante în care ler rămâne elementul principal. Istoricul abordărilor începe cu semnalarea făcută de Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor şi continuă şi astăzi, fără însă a se fi făcut vreo lumină în tot acest mister care se încăpăţânează să însoţească obiceiurile noastre de Crăciun. Inconsistenţa hermeneuticii face ca Dicţionarul Academiei să se mulţumească cu o cuminte consemnare enumerativă, arătând sub voce la ler că lexemul este „Numele unui personaj mitic ce apare în colinde, basme, ghicitori, zicători, sub formele Ler, Lar, Lei, Ler-împărat (mai rar, în Transilvania), Lar-păcurar, ...Lerui-domn, Leroi, Lar-domnul sau Raliu-domn ş…ţ Daleon”. Alte variante ar mai fi: lel- , lăr-, lir- , lin- , etc, toate întregite de: domn, doamne, domnul, domnului, cu care ler formează locuţiunea „Lerule, domnule”, care se repetă – se spune în DA – „după fiecare vers”.
Faptul că Dicţionarul Academic al limbii române nu explică sintagma, ci se rezumă să reia ad litteram notele lui I. Budai-Deleanu din Lexiconul românesc-nemţesc (Ms. BAR 2420), arată cum nu se poate mai limpede că cercetarea acestei teme nu a depăşit deloc concluziile sfârşitului de secol XVIII, când Budai-Deleanu afirmase că ler este „un cuvânt obişnuit încă la poporul din Transilvania, îndeosebi în colinde sau în cântece de Crăciun, în forma Leru-doamne, care se repetă după fiecare vers sau strofă”, ler fiind cunoscut şi ca nume propriu „al celui mai strălucit şi mai puternic împărat, Leru-împărat”.
În continuarea lui Budai-Deleanu, un secol mai târziu, informatorii rurali ai lui Nicolae Densuşianu menţionează că în localităţile lor de baştină se consideră că „Leriu Doamne este un mare împărat de răsărit, care trecuse multe ţări şi mări cu oşti nenumărat de multe”; sau că: „A fost un domn, anume Ler împărat, şi a avut un fecior”. O relatare mai amplă, datorată informatorului Neculai Istrate, de 108 ani, ne precizează că: „Lerul Domnul... ar fi avut o fată mare, care iubea un tânăr. Împăratul, nevoind a o mărita după acel tânăr, a izgonit-o din casa lui la tânărul acela care locuia într-un bordei…, în cele din urmă, Lerul împărat... s-a smintit, şi-a pierdut toată averea, murind nebun”.
Analizând mai atent informaţia, observăm că fetele lui Ler împărat apar şi ele frecvent în folclorul românesc, cu precădere în descântece, acolo unde se spune: „Tu, bubă.../ Să te duci la fetele lui Ler împărat”; sau: „Fetele lui Lei împărat!/ Ele te-au scuipat” (Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, Buc. 1900, I, 1, p. 609 et 656)... De regulă, ele au aici un caracter infernal, Ler împărat fiind tatăl strigoaicelor, moroaicelor etc. Sunt demoni investiţi cu funcţionalitatea ielelor, dar spre deosebire de demonii feminini ai pădurilor, pe care Mircea Eliade îi pune în legătură cu cultul Dianei, fetele lui Ler împărat par mai degrabă reminescenţe ale unui cult acvatic:
„...Ci te du în ale coame a cerbilor,/ În copitele ciutelor,/ În smârcurile mărilor./ Că acolo vă aşteaptă să cuţitaţi/ Şi se înţepaţi pe fata lui Ler împărat,/ Cea grasă şi frumoasă;/ Şi v’aşteaptă cu mesele întinse/ Şi cu făcliile aprinse.” (Tocilescu, op. cit., p. 582)...
Înainte de a propune concluziile noastre să mai remarcăm doar că relictele folclorice referitoare la ler au o frecvenţă mai mare în nord-vestul ţării. În rest, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, existând localităţi în care, spune A. Fochi, „nu se ştie nimic despre ler”.
Structurând informaţiile, rezultă următorul model narativ: un Ler împărat venit dinspre răsărit are, de regulă, mai multe fete. Din orgoliu, el o alungă pe una dintre ele, apoi, pierzându-şi averea, înebuneşte. Această schemă narativă este decelabilă unitar sau fragmentar şi în multe dintre basmele româneşti, exemple fiind Zâna munţilor şi Găinăreasa, basme culese de Ispirescu şi publicate la 1872. Faptul că acest model narativ poate fi găsit concomitent şi independent în folclorul mai multor popoare face din el un arhetip mitologic susceptibil a depăşi tiparele mitului şi a căpăta, concreteţe istorică. Îi putem găsi urmele în cunoscutul basm despre Cenuşăreasa-Cendrillon-Aschenputtel, ca şi în panetnica poveste Ca sarea în bucate. Nu la urmă, pattern-ul fiind iterat şi în trama din Regele Lear, protagonista shakespeariană calchiind nu doar modelul comportamental şi psihologic din basmele româneşti, dar şi relatările privitoare la fetele lui Ler împărat. Analizând nu atât „neaşteptata sărăcie” imaginativă, cum definea folcloristul Moses Gaster arhetipalitatea unui motiv, cât inovaţiile lui, devierile de la paradigmă, amprenta unică pe care o lasă etnotonusul fiecărui popor asupra unui motiv, vom putea da de sursa acestei scheme narative.
Aşa de exemplu, un amănunt care ţine de antropologia socială, decopertat în Regele Lear de critica psihanalitică, vine să dovedească vechimea şi întâietatea basmului românesc în raport nu doar cu tragedia Regele Lear, dar şi cu toate variantele panetnicei poveşti Cenuşăresa. În opinia psihocriticii, respingerea exagerată a Cordeliei de către tatăl ei nu ar semnifica decât refularea unei dorinţe incestuoase, reminescenţă a unei endogamii de castă, cutumă activă doar în basmul românesc Găinăreasa, acolo unde eroina este silită să îşi ia de soţ propriul tată.
Se ştie astăzi că tragedia istorică Regele Lear – concepută de Shakespeare pe la 1605 – are ca sursă de inspiraţie pentru intriga principală o veche legendă celtică dezvoltată de Geoffrey de Monmouth în Historia Regum Bretanniae (cca. 1136). Legenda Regelui Lear a galezului Monmouth a trecut în volumul I, cartea a 2-a a Cronicilor lui Raphael Holinshed (1577), de unde a ajuns prin ediţia a doua a compendiului său (1585) şi printr-o punere în scenă anonimă să alimenteze imaginarul divinului brit. De aici s-a inspirat Edmund Spencer pentru Cântul 10 din Faerie Queen, II, dar şi anonimul autor al piesei Adevărata istorie din cronici a Regelui Leir şi a celor trei fiice ale sale, Gonorill, Ragan şi Cordella (1594), posibila sursă de inspiraţie pentru Shakespeare şi al său Rege Lear.
Numele de Lear, sau Leir, nu este neobişnuit în arealul celtic. În irlandeză Lir, în galeză Llyr, el ilustra la celţi zeul apelor şi al furtunii, protectorul navigaţiei, atribute subliniate de un hidronim ca Loire, cel mai mare râu al Galiei, al cărui afluent Dive, intră în aceeaşi familie cu vechile toponime celtice Deva, Devona, Devonshire, care au ca etimon celt. deva, ’apă sacră’, familia lexicală incluzând şi pe modernul divine. Toată această veche sacralitate a apelor curgătoare, considerate în arealul celtic ca fiice ale zeului Lear, s-a transmis şi la daco-români, unde întâlnim hidronime explicabile prin aport celtic, ca: Timiş – Thames, crac (dial. Banat, ‘pârâu’) – creek, etc.
Erou-zeu civilizator al celţilor, Lair/ Llyr a avut şi un fiu, pe Manannan Mac Lair, zeu apolinic considerat unul dintre primii regi legendari ai Ulster-ului şi erou în saga medievală irlandeză intitulată Călătoria lui Bran fiul lui Febal. Dar ce legătură ar putea fi între un rege/ zeu al celţilor şi Ler împărat din folclorul românesc?
Paleoetnologia aduce câteva clarificări. Spre sfârşitul secolului al V-lea î.d.Ch, în timpul marii migraţii celtice, triburile tauriscilor s-au stabilit în nord-vestul viitoarei Dacii (să nu uităm, colindele cu Ler împărat au o densitate mai mare în Transilvania). Aceste triburi celtice au adus în arealul Daciei intracarpatice climaxul agrar recunoscut de arheologi: plugul cu brăzdar de fier, coasa, morile circulare de măcinat cereale, roata olarului cu turaţie rapidă etc. Creatorii culturii La Tène, celţii au influenţat nu doar agricultura geto-dacilor, ci, foarte probabil, şi riturile legate de ciclul anului agrar, cu precădere a capului anului, când se făceau urările de belşug (colindele) pentru noul an agrar. De aici, poate, şi unitatea obiceiurilor de Crăciun din fostele arii de locuire celtică. E suficient să amintim azi obiceiul românesc al colindului cu „capra”, întru totul asemănător colindului galez cu „iapa” (y fari lwyd); sau comparaţi vasilca propiţiatorie românească cu englezescul wassailing. Ilustrative pentru tot acest sincronism cultic sunt şi două informaţii despre ler din chestionarele lui Densuşianu, care îl indică pe împăratul Ler ca, nota bene!, întemeietorul colindelor: „Leru se zice că a fost un împărat de la care au şi început colindele”.
Coabitarea celţilor cu tracii nord şi sud dunăreni este atestată de numeroase izvoare antice. Probus aminteşte chiar de un rege celt pe nume Boreas (Boream, regem Celtarum), domnind el prin miticul lanţ muntos Rhipae, munţi pe care Densuşianu i-a echivalat cu Carpaţii. Aşezarea celţilor în Transilvania (cca. 280 î.d.Ch) coincide cu migraţia triburilor scordiscilor (tot de neam celtic) la sud de Dunăre, în regiunea oraşului Belgrad (Singiduum), şi în estul Balcanilor, acolo unde au format efemerul regat de la Tylis, semnalat de Polibios. Acestor insule celtice din arealul tracic suddună rean le putem atribui relictele lihngvistice croato-slovene: bog-lero şi Hoja, lero, Dolerija. Întâlnit în folclorul croat, dar şi la poeţii raguzani Zlataric (sec. XVI), Gundulic şi Palmotic (sec. XVII), lerul sud-dunărean este considerat de lingviştii de la sud de Dunăre când o locuţie cu „semantică obscură”, când „numele a trei zei raguzani şsic!ţ” (cf. A. Vaillant, Trois dieux ragusains: Hoja, lero, Dolerija, în Priloji, nr. 12, Beograd, 1932, p. 19-22). În opinia noastră, sud-dunăreanul bog-lero nu ar fi decât iteraţia daco-rom. doamneler, iar hoja, lero, dolerija o atestare a daco-rom. hoi leronda lerului doamne (G. Dem. Teodorescu, Poesii populare, p. 43). Formule care pot fi explicate ca supravieţuiri ale aceluiaşi glosem celtic: lair – plus anafora de adstrat creştin Doamne/ Bog.
Între clasa sacerdotală a geto-dacilor şi druizii celţilor s-au făcut numeroase apropieri. Ca şi druizii, preoţii getodacilor au avut un cult misteric cu caracter noocratic şi iniţiatic, scrierea tabuistică, sacrificii umane şi ritualuri de trecere centrate pe epifania unui zeu urano-htonian. Interrelaţionarea cultică a celor două etnii are şi o mărturie istoriografică, Origene spunând în Philosophumena, 1, 2, că: „Nu Pythagoras a introdus druidismul la celţi, după cum susţin alţi scriitori, ci discipolul său, tracul Zamolxis”. Pe această punte balcano-irlandeză creată de migraţia vechilor celţi a putut circula nu doar complexul de legende legate de numele misteriosului Ler, dar şi cultul misteric al zeilor Cabiri (Kαβειροι), divinităţi agrare, dar şi ale navigaţiei atestate din sud-estul Europei până în Irlanda. În Irlanda, spune Diodorus Siculus în Bibl. hist., IV, 56, 4, „celţii, care locuiesc pe malurile Oceanului, slăvesc – dintre zei – mai ales pe Dioscuri (Cabiri)”, cei care „au ajuns acolo din vremuri străvechi, străbătând Oceanul”. Aceste zeităţi gemelare au generat în arealul tracic cultul „cavalerilor danubieni”, cult relaţionat de cercetători zeilor Cabiri, Marii Zei (Theoi Megaloi) din Samothrace, divinităţi în acelaşi timp agrare şi protectoare ale navigaţiei. Despre cultul lor misteric vorbea plin de admiraţie Diodor: „Nimeni – în afară de cei iniţiaţi – nu poate afla aceste taine. Se pare că Zeus cel dintâi i-a iniţiat pe străini în misteriile despre care vorbim şi care au ajuns atât de vestite” (Bibl. hist., V, 48, 4). În primul secol creştin, cultul misteric din Samothrace a ajuns, după Vieţile paralele (IX, 2, 2) ale lui Plutarh, un cult foarte popular şi a luat forma unui festival anual cu pronunţat caracter exoteric şi carnavalesc: „misterele din Samothrace erau deopotrivă deschise bărbaţilor şi femeilor, sclavilor şi oamenilor liberi, fiind mai deschise decât cele Eleusine (care limitau iniţierea la vorbitorii de limbă greacă). Oameni din diferite părţi ale Mediteranei, în special din Tracia, Asia Mică, Macedonia şi Grecia călătoreau spre sanctuar pentru festivalul anual (data festivalului fiind necunoscută) sau pentru iniţiere. Legenda spune că şi Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a fost iniţiat aici, petrecând el mult timp la Samothrace”.
Faptul că celţii au cunoscut şi practicat cultul zeităţilor din Samothrace reiese şi din saga irlandeză mai sus citată, în care mitul celt despre „insula femeilor” sau „insula fecioarelor” (în irlandeză, tir na mban) nu ar fi decât indigenizarea mitului grec despre Amazoane, cele care, prin regina lor Myrina, au instituit cultul Cabirilor la Samothrace. Aceeaşi legendă celtică pomeneşte şi de o „insulă a bucuriei”, în care „oamenii râd în hohote cu gura până la urechi” – posibilă reminescenţă a mitului grec despre „insulele fericiţilor” (eadem Leuce et Macaron appellata), mirificul topos cu ecouri în folclorul românesc, unde avem colinzi despre mânăstirea Albă din „al mării negre prund/ .../ Ler, Doamne, Ler”, „mănăstirea cu nouă altare/ Hoi Leronda Lerului Doamne”, construită de mândrul Soare, „Nici de largă nu-i prea largă/ Făr-cuprinde lumeantreagă”...
Pentru a ajunge la semantica misteriosului lexem ler din colinde, obiectivul încercării noastre, vom apela la o etimologie inversă, pornind în arheologia semantemului de la remanenţele lui moderne. Să cercetăm, aşadar, cuvântul lord, cu echivalarea lui latină dominus, ’domn, stăpân’, care acoăeră şi sensul de Dumnezeu. Cu etimonul compus din arhaicele hlaf (pâine) + weard (paznic, păstrător), eng. lord a avut iniţial sensul de ’stăpân al pâinii, al casei’. Ulterior, în Evul Mediu, ’la’eard a fost contaminat omofonic de scoţianul laird, ‘stăpân al unei proprietăţi, al unei moşii’, rezultând eng. lord, ‘domn’. Ajungem astfel la substratul celtic şi la scoţianul laird, glosem care ascunde după o dentală protetică străvechiul lair al legendelor celtice. Prin transfer semantic, lair, ar însemna, în opinia noastră, nu doar ’domn, stăpân al locului’, ci şi ’stăpân suprem, zeu’, ca în cazul lat. domine sau daco-rom. doamne.
Revenind la colinde şi la sintagma lerui ler, putem concluziona acum că ea traducea un ’Domnu-i doamne’, sau ’doamne doamne’, o invocaţie căreia adstratul latin i-a subliniat sensul cu anafora lat. „doamne”, rezultând lerui ler doamne. De remarcat că în colindele noastre religioase, deci mai recente, regăsim demonstrată toată această tautologie de adstrat în formule ca: „Domn, domn ş-a nost domn”, sau „Domnule, domn din cer”, etc.
Aşadar, ler poate fi echivalentul precreştin al lui doamne, anafora de adstrat creştin nefăcând decât să-i sublinieze lexemului remanenţa sacrală, cea care descinde din miturile despre Llyr, zeul celt al apelor şi al furtunii, o divinitate extrem de importantă pentru orice cult agrar. În marginea acestei concluzii, putem opina şi că explicaţia lui Dumitru Dan (în Noua revistă română, vol. III, nr. 26/ 1901, p. 85-91), preluată de toate dicţionarele româneşti (v. DEX, DM) este incompletă: ler nu provine din ebr. halelu-iah ‘lăudaţi pe Domnul’, care a trecut în canonicul (ha)lelu(ia Domine) din versetul 19, 1 al Apocalipsei. Mai degrabă haleluia Domine s-a suprapus pe o invocaţie precreştină, remanentă până azi în Balcani în forme ca hailerui doamne, bog lero sau hoja lero dolerije.