Zăvoarele librăriei-bibliotecă au rămas închise şi storsurile trase vreme de zece ani. S-au redeschis în 1951. Nu însă la adresa din rue de l’Odeon, şi nu cu acelaşi nume, ci la doi paşi de Sena, cam în dreptul Catedralei Notre-Dame, pe rue de la Bûcherie, nr. 37. Se chema „Mistral”, luând ulterior – „cu sau fără binecuvântarea Sylviei Beach”, cum spunea un jurnalist – numele instituţiei a cărei faimă era intactă, în ciuda intervalului scurs şi a marilor prefaceri din viaţa planetei.
Shakespeare and Company îşi legase prea puternic numele de membrii Generaţiei Pierdute pentru a fi uitată. Acum, tinerii din urmă cu doar două decenii erau cu toţii celebrităţi mondiale. Unul dintre americani fusese deja premiat cu Nobelul: William Faulkner, în 1949, iar altul urma să fie, la rându-i laureat: Hemingway, în 1954. Ca începător într-ale prozei, Faulkner trecuse pragul librăriei în 1925, fără a deveni însă un apropiat al grupului de scriitori de la Shakespeare and Company. Dar îi văzuse la o cafea pe James Joyce şi pe amicii săi de taclale. O altă celebritate, André Gide, fusese şi el laureat cu Nobelul în 1947. Numele unor F. Scott Fitzegerald şi Ezra Pound erau în continuare rostite, în ciuda întâmplărilor dramatice din viaţa lor. Despre James Joyce cineva lansase informaţia simpaticmacabră că ar fi fost înmormântat în pivniţa librăriei. Într-un fel, chiar era: fără el, faima acesteia n-ar fi fost, nici pe departe, atât de puternică şi durabilă.
Dar vremurile se schimbaseră şi venise rândul altei generaţii de scriitori, la fel de zgomotoasă, dacă nu chiar mai zgomotoasă decât cea anterioară. Când vizitase Parisul, Faulkner fusese şocat să vadă excesul de „cărnuri vii” expuse privirii la Moulin Rouge. Acum, amicii lui Allen Ginsberg, care se opreau frecvent la aşa-numitul Beat Hotel de pe Rive Gauche, nu se sfiau să fie ei înşişi protagoniştii unor impromtuuri care şocau lumea. Se spune că între 1957 şi 1963 cele mai importante creaţii ale beatnik-ilor au fost create între zidurile acelei clădiri – echivalentul lui Chelsea Hotel din New York, frecventat, la începutul anilor ‘60, de floarea muzicală şi artistică a epocii, de la Bob Dylan la Leonard Cohen şi Janis Joplin.
Noul proprietar, George Whitman, îmbunătăţise, dacă se poate spune aşa, serviciile oferite scriitorilor: nu doar că le vindea cărţile, dar pe unii dintre ei îi găzduia cu zilele şi nopţile în încăperile labirintice ale librăriei. Printre beneficiarii ospitalităţii lui s-au numărat Allen Ginsburg, Henry Miller, Richard Wright, Lawrence Durrell, Anaïs Nin, William Styron, Julio Cortazar, Ray Bradbury şi mulţi alţii. Dintr-un număr recent al revistei „Vanity Fair” (de unde am luat o parte din informaţiile despre istoria actuală a librăriei) am aflat şi lista autorilor recenţi care şi-au legat numele de paradisul inventat de Sylvia Beach şi-al cărei succesor a fost, până nu demult, George Whitman: Zadie Smith, Martin Amis, Carol Ann Duffy, Paul Auster, Jonathan Safran Foer, Jonathan Lethem, Charles Simic şi mulţi alţii. În 2012, Nathan Englander, câştigător al Premiului PEN/Malamud şi nominalizat la Pulitzer, s-a căsătorit chiar în librărie.
Cifra neoficială a scriitorilor care au vizitat Shakespeare and Company se ridică la treizeci de mii. Mulţi dintre ei au fost adăpostiţi perioade mai lungi sau mai scurte. În schimbul găzduirii lucrau câteva ore pe zi ca librari, restul timpului petrecându-l citind şi scriind. După mărturia unui autor contemporan, decisivă era senzaţia de apartenenţă pe care ţi-o dădea acel loc: „N-am scris prea mult în perioada petrecută acolo, dar lucrul cel mai important e că m-am simţit scriitor.” Ethan Hawke, actor faimos, dar şi un intelectual subţire, şi-a mărturisit admiraţia faţă de localul pe care-l descoperise încă din adolescenţă, când, la şasiprezece ani, plimbându-se prin Paris, nimerise în preajma acestui loc magic: „Shakespeare and Company e, dincolo de orice dubiu, librăria favorită a lui Dionisos...”
Printre celebrităţile care nu ne-am aştepta să aibă vreo legătură cu cartea – şi cu atât mai puţin cu librăria Shakespeare and Company – s-a numărat şi Frank Sinatra. Cântăreţul era un mare iubitor de lecturi, îndeosebi scrieri despre istorie, şi nu se sfia, chiar în timp ce se afla la masa de joc într-unul din cazinourile din Las Vegas, să le recomande crupierilor şi chelnerilor să citească „pentru a se educa”. Unuia dintre ei i-a spus că atunci când va ajunge la Paris trebuie să meargă neapărat la Shakespeare and Company: „îl cunosc pe proprietar, un tip pe nume George, care trăieşte acolo cu cărţile lui...”
George Whitman a trăit – la propriu, „cu cărţile lui” – aproape o sută de ani. A murit la sfârşitul lui 2011, după o viaţă de o austeritate ieşită din comun, cultivată în numele idealurilor lui comuniste. Dintr-un articol al lui Bruce Handy, aflăm că gătea resturile luate de la restaurante sau din piaţă şi se tundea în casă, ori, mai bine zis, îşi ardea părul la flacăra lumânărilor. Purta aceleaşi haine decenii în şir până se destrămau cu totul. Investea toţi banii în cărţi, mărindu-şi treptat afacerea: de la cămăruţa iniţială a ajuns să ocupe aproape întreaga clădire – într-o zonă inimaginabil de scumpă, ceea ce face librăria obiectul frecvent al unor oferte de cumpărare aproape de nerefuzat. Şi totuşi, George, iar astăzi fiica lui Sylvia (ce alt nume putea să-i dea?!), au refuzat şi refuză cu obstinaţie orice negociere.
În afara spiritului Sylviei Beach, pe care nu doar că l-a păstrat, ci l-a şi sporit, adăugându-i dimensiunea extremboemă pe care fiica pastorului din Princeton l-ar fi adorat, Whitman a aşezat la vedere două texte care exprimă filozofia lui de viaţă: „Trăiţi pentru oameni” şi „Nu fiţi neprimitori cu străinii, pentru că s-ar putea să fie îngeri în travesti”. Nu sunt simple slogane, ci expresia lapidară a unui stil de viaţă. În deceniile cât şi-a dus existenţa printre cărţi (apartamentul său de la etajul clădirii era la fel de ticsit cu volume ca şi încăperile librăriei propriu-zise), George Whitman a devenit el însuşi un exponat, parte a istoriei parcă eterne a instituţiei culturale aşezate sub literele magice bătute pe frontispiciu de Sylvia Beach.
Aici, în această atmosferă suprarealistă – din ce în ce mai suprarealistă, am putea spune, de vreme ce librăriile încep să devină un lux al civilizaţiei noastre, – a crescut fiica lui George Whitman, care a preluat de la părintele ei acest univers halucinant, plin de cărţi, manuscrise ale autorilor care au trecut pe la Shakespeare and Company, fotografii, documente oficiale, amintiri şi multe, multe cărţi autografiate. Sylvia spune despre tatăl ei: „Nu cred să fi avut vreodată o conversaţie normală cu George, o conversaţie în care să fi stat faţă în faţă şi să vorbim. Întotdeauna lucrurile se petreceau ca într-o piesă de teatru, ca într-un spectacol.”
Am descoperit, eu însumi, librăria la începutul anilor ’90, la a doua mea vizită la Paris. Nu ştiam că legendara instituţie continua să existe. Căutam, de fapt, teatrul La Huchette, compania care joacă fără întrerupere, de zeci şi zeci de ani, două din piesele lui Eugène Ionesco, La cantatrice chauve şi La leçon. Rue de la Bûcherie se află, oarecum, în continuarea străzii Huchette şi, după ce treci de o clădire masivă, descoperi, lipită de ea, dar cu câţiva metri mai retrasă, librăria. Am pătruns, uluit şi intimidat, convins că umbrele vechi continuau să dăinuiască. Şi chiar aşa era. Pereţii, întunecaţi şi lucioşi, erau dovada vie că frumuseţea nu poate fi învinsă, oricât de nemiloasă ar fi energia barbariei. Totul era ca într-un spectacol ireal. Şi, slavă Domnului, aşa ireal şi improbabil cum pare, el continuă!