Dorian, cu George Albert Costea,
regia: Oana Răsuceanu, video: Iulia
Rugină, Dan Adrian Ionescu, Mizdan,
Adrian Câmpeanu, muzica: Mihai
Dobre, decor: Dan Andrei Ionescu,
producător: Ana Agopian
Un subiect serios. O
obsesie? Un motiv imens
de speculaţii, analize,
predicţii, ceva ce pare
să se întîmple cîndva
extrem de îndepărtat
sau chiar mîine. Sfîrşitul
lumii mele nu are legătură directă
cu sfîrşitul pămîntului. Cui îi
pasă? De cîteva ori am înaintat
prin pustiul din mine şi m-am
întrebat cine sînt şi unde. Tărîmul
de dincolo de mine este tot în
mine... Şi carnea n-a lăsat osul
mai liber şi mai uşor. Şi sufletul
mai are loc de răni.
Şi ochii mai nasc lacrimi. Lumea
din fiecare se poate surpa în mii de
locuri de pe acest pămînt, în fiecare
secundă. Din mii de motive. Nu bagă
de seamă mai nimeni. Nu se surpă
munţi, nu cad stele, nu năvălesc ape.
Chiar dacă tu însuţi te simţi axa
tuturor cataclismelor. Paratrăsnetul
fulgerelor mondiale. Punctul final al
omenirii. Nu. Asta nu este o ştire
şi, deci, nu se anunţă la televizor.
Dar... dacă se întîmplă să ai aparatul
necurat în casă şi să-l deschizi,
poţi să afli, ca un oarecare Dorian,
că sfîrşitul lumii va sosi exact în 24
de ore! Pe orice canal de ştiri şi în
orice limbă. Nu este rost să scapi...
M-am gîndit că Dorian ar fi putut,
totuşi, să se strecoare printre ştirile
catastrofice dacă s-ar fi mulţumit să
aibă în propria locuinţă doar afişul
unui mare violonist. Chiar şi ceasul
electronic. Ceasul poate să măsoare
orice altfel de interval, nu doar
cele 24 de ore pînă la dispariţia
globului. Dorian, însă, ca mai tot
omul, îşi alină singurătatea cu plasma.
Poate că nu neapărat acest joc cu
„ce-ar fi dacă ar fi” este punctul forte
al spectacolului Dorian. Poate este,
mai degrabă, un pretext pentru o
poveste despre singurătate şi rutină,
despre suma de gesturi şi de obiecte
care ne construieşte zilnic şabloanele
şi abandonul, drumurile fără imaginaţie,
clişeele unei existenţe anoste, lineare,
desfăşurată între casă şi slujbă.
Robotizare. E plin de roboţi astăzi
peste tot. Ne însingurăm, casa se
transformă în spaţiu gol, minimalist,
steril. Ca în Dorian. Trăim fără cuvinte.
Deşi vorbim, vorbim, vorbim. De ce
este „Dorian” un spectacol cool?
Pentru că fiecare element din construcţia
lui este elaborat şi deloc forţat, trucat,
exagerat. Pentru că munca şi cantitatea
de efort s-au topit în calitate. Pentru
că este un spectacol serios şi asumat
pînă la capăt, urmărit în detalii, în
compoziţia deloc simplă a unei producţii
non verbale, de dans-teatru, în
care videomapping-ul este făcut
de-adevăratelea, profi, ca la carte,
pentru că proiecţiile video sînt din
aceeaşi ţesătură, structurează sofisticat
stări, spaţii, emoţii şi nu sînt în sine
ca în prea multe producţii româneşti,
pentru că muzica originală susţine
tot ce se întîmplă aproape o oră pe
scenă, modern, suplu, dramatic. Penru
că are aer rafinat, occidiental. Pentru
că este ca o compoziţie de jazz în care
fiecare este protagonist şi dezvoltă
un motiv.Pentru că Oana Răsuceanu
a ales pentru spectacolul ei un
actor aş spune unic în peisajul nostru
teatral: George Albert Costea. Un
actor tînăr, puternic, care mi-a atras
atenţia de cînd era student, de la
examene şi, puţin mai tîrziu, cu fiecare
rol făcut. George Albert Costea joacă
la Teatrul Naţional din Craiova,
cam imediat după ce a absolvit
UNATC-ul. Dar şi pe alte scene din
Bucureşti, de stat sau independente.
Rosteşte perfect orice text, cîntă,
dansează, se caută mereu cu o nelinişte
de preţuit astăzi, este sever cu
sine, dă audiţii, se mişcă, nu are inerţie
şi suficienţă, nu rămîne mulţumit că
are statut de angajat. Îl urmăresc
mereu cu bucurie şi mă surprinde de
fiecare dată, iar prezenţa lui în
orice distribuţie, în orice rol, aduce
ceva special, proaspăt, profund,
viu, non-conformist. Îţi cheamă privirea.
Nu alege calea uşoară. Şi asta l-a
salvat. Deşi, ca şi în Dorian, îţi dă
senzaţia că orice rol îi vine mănuşă.
Am avut şansa să fiu foarte aproape
de cîţiva actori din generaţia tînără.
Am produs pentru ei, ca director al
Festivalului Naţional de Teatru, un
musical: West side story. Un fenomen.
În primul rînd, pentru că un festival
din România a devenit, astfel, şi
producător. Aşa cum demult o fac
marile festivaluri: cel de la Avignon,
de la Edinburgh, Wienerfestwochen,
Festivalul „Cehov” de la Moscova. Pe
urmă, pentru că am reuşit să creez
Manifestul unei Generaţii. Cu suportul
şi dedicaţia lui Răzvan Mazilu. Nu
m-a mirat că s-a scris puţin şi cam
fără pricepere despre West side story.
Că nu a fost nominalizat la nici un
capitol pentru Premiile UNITER, ca
şi cînd nu a existat în anul teatral
2014. Că tronează enorm ipocrizia în
prea multe discursuri atunci cînd vine
vorba despre tinerii artişti. Că nu s-a
analizat serios performanţa actorilor
care au descoperit în nici două luni
că au un corp binecuvîntat şi voci
pe care le pot cultiva şi controla, că
pot munci zile şi nopţi la rînd, împreună,
cot la cot, că pot cînta şi dansa live,
fără să studieze asta în şcoală, pe
muzica extrem de grea a lui Bernstein.
Că se poate suda o trupă din actori
tineri din toată ţara. Că pot afla
cum arată Orchestra de Tineret şi
tinerii muzicieni, de vîrsta lor, despre
care deja se vorbeşte în lume. Că ştiu
să spună, la urma urmelor, ce este
performanţa şi actorul-total, dar şi
forţa unui dirijor cu anvergură şi cotă
deja, cum este Gabriel Bebeşelea,
la fel de tînăr ca şi ei. Din prea multe
orgolii sterile cad victime artiştii.
Chiar dacă nu avem specialişti „totali”,
avem spectatori pregătiţi pentru astfel
de producţii complicate şi complexe.
Spectatori care circulă, văd, sînt
informaţi şi care ştiu exact la ce
vin. Ar trebui să mă gîndesc unde NU
sînt şcoli de teatru în România. De
stat şi private. Ministerul Educaţiei
habar n-are cum e cu piaţa, cu absorbţia,
cu reglajul acesta fin, cu nevoia, cu
legile tîmpite care dau apă la moară
multor directori de teatru ca să nu
facă angajări. În fiecare an termină
doar secţia de actorie zeci şi zeci de
tineri. Ce fac, ce se întîmplă cu ei,
cine îi pregăteşte, pentru ce, e foarte
greu de spus. Dincolo de aberaţie este
iresponsabilitate. De toate părţile. O
producţie ca West side story a scos
în faţă cîteva nume de actori, mă
bucur să îi văd jucînd tot mai mult,
nu întotdeauna şi mai bine. Dar
sînt vii. Implicaţi. Nu se mulţumesc
cu puţin. Sînt preocupaţi. Şi, mai ales,
muncesc. George Albert Costea este
unul dintre ei. Iar Dorian este un
fenomen şi datorită lui. Există în acest
proiect independent produs de Asociaţia
Culturală „Control N”, şi găzduit
pentru cîteva seri de UnTeatru, o
chimie extraordinară şi un tip de
seriozitate într-o echipă tot de tineri.
De artişti cu experienţă, cu o dinamică
excepţională, care fac teatru, coregrafie,
care fac filme de scurt sau de lung
metraj, artă vizuală, regie, scriu
scenarii, îşi produc tot felul de lucruri,
ştiu să facă video mapping: Oana
Răsuceanu, Iulia Rugină, Dan Andrei
Ionescu, Mizdan, Andrei Câmpeanu,
Mihai Dobre, Ana Agopian. Nu ştiu
să spun unde şi dacă se mai joacă
producţia lor. Sper că un director
inteligent va pune mîna pe Dorian în
scurt timp. Cu condiţia, desigur, să
afle că există pînă la apocalipsă.
Dorian este structurat şi construit
ca orice spectacol serios din lumea
asta. În care nu a venit încă sfîrşitul
lumii. Şi atunci, un actor-dansator
iese din carapace. George Albert
Costea, provocat de coregrafia Oanei
Răsuceanu, de universul personajului
său Dorian, de discursul muzicii lui
Mihai Dobre ne conduce cu expresivitatea
corpului său în ce este adînc ascuns
şi de ne-rostit, în intimitatea captivă
a unui tînăr însingurat, îmbolnăvit
de durere şi de ne-cuvinte. De
lipsa lui Celălalt. Plouă infernal acolo,
dincolo de uşi şi de ferestre. Universul
îşi iese din matcă în imagini fel de
fel, în proiecţii supradimensionate,
în secvenţe tari, puternice, de film,
minuţios compuse de Iulia Rugină,
de directorul de imagine Adrian
Câmpeanu, de arhitectul Dan Andrei
Ionescu. El şi Ea. Şi un alt el. Cupluri
fracturate. Aici, şi dincolo. În realitate
şi în chinul din vis. Pe scenă şi în
proiecţii. În limbaje fel de fel, stratificate
ca într-un palimpsest. Pe pămînt şi
în apa ploii, în noaptea coşmarului.
Tensiunea este în corp, în mişcări
frînte, în desenul mîinii, în liniile
curbe descrise de trup pe un scaun,
pe o masă. Extraordinară scena aceasta,
în care fiecare minut este dozat, în
care inventivitatea mişcării coregrafice
este dublată de forţa actoruluidansator...
Un fel de Chaplin neputincios,
nătîng vrea să o transforme în duh,
în fum pe fata din vis. Din minte. Din
fuga de cuvinte. Pereţii camerei devin
ecrane pentru un dialog virtual.
Amînat. Iar şi iar. Şi totuşi, El şi
Ea. „Totul a luat-o razna”, „hai să
vorbim”, „hai să mă asculţi”, „vreau
să ştii”, „sînt aici”, „să mă ierţi”.
Se mai poate. Totul şi orice. Sfîrşitul
lumii se amînă.
