Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Sfărşit de veac în Bucureşti de Tudorel Urian


Mai pot fi citite în anul 2004 cărţile scrise în ultimul deceniu al puterii comuniste? Dincolo de răspunsurile din amintire, puţini mai sînt cei dispuşi să scormonească prin biblioteci pentru a vedea în mod concret cît din aceste cărţi cu aspect jalnic (tipar ilizibil, hîrtie îngălbenită înainte de vreme, coperte lipsite de gust) mai poate fi recuperat astăzi din punct de vedere estetic. Lipsa de timp şi teama de eventualele deziluzii majore în faţa unor producţii literare care ne-au marcat existenţa în urmă cu vreo două decenii amînă mereu foarte necesarul proces de revizuire a literaturii scrise înainte de 22 decembrie 1989.Romanele lui Mihai Zamfir, Poveste de iarnă şi Acasă, fac şi nu fac parte din literatura română a deceniului nouă al veacului trecut. Au fost scrise înainte de căderea regimului comunist, dar pot fi cu greu încadrate în canoanele epocii. Poveste de iarnă este un roman psihologic atemporal. Ar fi putut să fie scris în perioada interbelică (afinităţile cu proza lui Anton Holban sînt evidente şi ele au fost subliniate de exegeţii importanţi ai cărţii), dar, la fel de bine, şi în zilele noastre. Este un amestec bizar de desuet şi modern, în care clasicismul balzacian se împleteşte cu tehnicile cinematografice şi analiza psihologică pentru a configura superbul fundal al peregrinărilor (propriu-zise, dar mai ales cu gîndul) protagonistului, într-un spaţiu mitic al Capitalei. Într-un fel, tema a fost reluată în Fetiţa, cel mai recent roman al lui Mihai Zamfir. Celălalt roman, Acasă, este o carte a decrepitudinii, a agoniei mamei personajului, în paralel cu dispariţia Bucureştiului atît de familiar, sub buldozerele demenţei ceauşiste. Cu siguranţă, deşi scrisă înainte de 1989, o asemenea carte nu ar fi putut vedea lumina tiparului în perioada comunistă. De altfel, acest roman a fost publicat pentru prima oară în anul 1992, aşa cum aflăm dintr-o notă a autorului.

Protagoniştii romanelor lui Mihai Zamfir îşi duc existenţa sub semnul angoasei. Stere, eroul din Poveste de iarnă, trăieşte, pas cu pas, drama despărţirii de Adriana. Totul în această proză se află sub semnul aşteptării şi al amînării. Deloc întîmplător, în centrul acestui roman se situează telefonul (telefoanele), care marchează ritmul degradării relaţiei celor doi. Relaţia dintre o femeie superbă fizic, voluntară, şi plină de vitalitate (adeptă necondiţionată a nudismului estival şi a grupurilor gălăgioase), precum Adriana, şi intelectualul cu mişcări stîngace, vag autist, de o candoare aproape dureroasă (nu mă pot abţine să nu-l compar cu personajul interpretat de Dustin Hoffman în filmul Rain Man) este una cu totul nepotrivită, fapt evident pentru oricine priveşte din afară insolitul cuplu. Văzut de Niki, fratele mult mai pragmatic al personajului principal, cuplul Stere-Adriana arată jalnic şi cititorul aproape că simte arsura umilinţei pe care o trăieşte fără voia lui şi fără să o ştie, personajul: "Alături de ea, în lumină, fratele meu se agita inutil vrînd s-o ajute. Pentru a ajunge la înălţimea ei se cocîrjase şi mai mult, îşi ascunsese capul între umeri. Aş fi dat atunci orice ca Mircea să nu mai poarte paltonul şifonat din stofă gri, cu reiuri demodate, poate elegant în urmă cu cinci-şase ani, dar acum ridicol. Aş fi dat orice ca să apară în faţa Adrianei într-o scurtă de piele sau într-o jachetă sport, să aibă blugi strînşi pe talia zveltă şi ghete înalte în picioare. Şi, mai ales, să aibă cît de puţin un aer degajat, să se vadă cumva pe faţa şi în gesturile lui cele o mie de cărţi fundamentale pe care le citise" (pp. 96-97). Stere însuşi simte (deşi refuză să creadă) starea de inconfort pe care o produce femeii simpla sa prezenţă. Iubirea pentru Adriana a devenit pentru el o chestiune care ţine mai mult de propriul intelect decît de realitatea propriu-zisă. Ca şi în cazul lui Ulise, important pentru el este drumul, imaginarea idealizată a proximei întîlniri, nu finalitatea, revederea propriu-zisă. De altfel, el recurge la o adevărată strategie a amînării pentru a prelungi cît mai mult starea de graţie care precede revederea din ce în ce mai prozaică şi mai stînjenitoare cu femeia iubită. "Vineri, la începutul după-amiezei, în aceeaşi cabină de la Palatul Telefoanelor, Stere nu sună decît o singură dată. Adriana e acasă, dar pare grăbită, nu vorbeşte mult, are vocea prinsă de răceală. Da, îl aşteaptă, poate să vină chiar acum. Stere iese din cabină puţin ameţit. Certitudinea revederii imediate îl paralizează; vrea să inventeze un pretext de amînare, dar n-are curaj. Va face oricum un ocol pe jos pînă la Piaţa Romană, ca să ajungă mai tîrziu. (…) Peste un sfert de oră, cu inima zvîcnind, sună la uşă; ţine în mînă nouă garoafe şi, înainte ca Adriana să-i deschidă, pipăie discret buzunarul unde se află cutiuţa bombată cu cristalele de Boemia" (pp. 74-75). Din capul locului este evident că iubirea lui Stere pentru Adriana este una fără nici un fel de viitor. Chiar dacă, la un moment dat, femeia îi cedează din oboseală şi, poate, din curiozitate, ea nu lasă nici o secundă impresia că ar fi dispusă să-i acorde personajului naiv şi demodat care o asaltează cu telefoanele o atenţie deosebită. Despărţirea dintre ei este doar o chestiune de timp. Pentru Stere, în schimb, ea este centrul universului, elementul în jurul căruia gravitează întreaga sa viaţă. Ambii ajung în final să apeleze la strategii de amînare a viitoarelor rendez-vous-uri. Adriana, pentru că se simte din ce în ce mai plictisită de această relaţie cu parfum de fin de sičcle. Stere, cum spuneam, pentru a-şi prelungi starea de beatitudine care precede întîlnirea propriu-zisă. Momentul în care se deschide uşa apartamentului Adrianei are pentru Stere semnificaţia trezirii din vis. Fireşte, în final, această stare de amînare se permanentizează, iar ruperea legăturii devine cumva izbăvitoare pentru ambele personaje.

Tot un roman al aşteptării, dar de alt tip, este Acasă. În centrul acestuia nu se mai află o poveste de iubire, ci drama bătrînilor rămaşi din ce în ce mai singuri şi mai neajutoraţi. Cadrul este însă acelaşi: Bucureştiul, la sfîrşitul deceniului nouă. Personajul acestui roman ştie că singurele pete de lumină din viaţa bătrînei sale mame sunt date de periodicele sale vizite. Acestea se desfăşoară după un ritual, mereu acelaşi, respectat cu stricteţe de ambii protagonişti ai acestui "joc de societate". Telefonul de anunţare a vizitei, chipul mamei privind de după perdea momentul apariţiei fiului său pe stradă, paharul de votcă şi nelipsita dojană părintească, masa de prînz, cafeaua şi albumul cu poze vechi, prilej de rememorare a unor întîmplări din vremuri demult apuse. Viaţa este un şir de evenimente bune şi rele, iar fericirea este trecătoare, apare şi dispare, de cele mai multe ori fără să prinzi de veste. Este o stare pe care nu o poţi recunoaşte decît post-factum, prin urmele ei săpate adînc în amintire. La bilanţul final al unei vieţi se constată că adevăratele momente de fericire nu au nimic spectaculos, ţin de starea de normalitate, de firescul relaţiilor umane: "…Eram puţini şi liniştiţi, noi eram tineri, viaţa ni se părea simplă…(…) şi credeam că o să dureze veşnic. Aşa crezi la douăzeci sau la treizeci de ani, probabil, ne uitam cum trece timpul şi nu ne păsa, eram chiar bucuroşi. Necazuri - ca la toată lumea, dar le uitam repede. Eram fericiţi fără să ştim" (p. 209). O lume întreagă se prăbuşeşte în paginile romanului Acasă . Catastrofa fizică a omului ajuns la o anumită vîrstă este dublată de drama oraşului transformat în ruine. Reperele ambientale ale fericirii de altădată sunt înlăturate brutal sub şenilele buldozerelor care amestecă sub dărîmături clădiri şi sentimente umane.

Scriitor de mare sensibilitate, posesor al unui stil uşor recognoscibil, adept al construcţiei simple, clasicizate, fără sofisticării narative foarte complicate, în care descrierea balzaciană se intersectează cu subtila analiză psihologică, Mihai Zamfir realizează prin romanele sale Poveste de iarnă şi Acasă două superbe fresce ale Bucureştiului de la sfîrşitul anilor '80. Capitala apare ca un loc decrepit în care amintirile pier odată cu vechile case şi grădini, iar oamenii se mişcă de parcă s-ar afla într-o permanentă stare de transă. Mihai Zamfir este pictorul ideal al agoniei oraşului şi al angoasei oamenilor care au trăit drama ultimilor ani ai regimului Ceauşescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara