AŞa cum există forme de energie neconvenţională, adică netradiţională, există discuţii neconvenţionale. Oricine e cât de cât atent la ce se întâmplă în jur a observat, cu siguranţă, că oamenii nu vorbesc numai cu fiinţele de acelaşi fel. Ajunge o plimbare prin Cişmigiu ca să-i vezi pe unii dându-le sfaturi de bună purtare câinilor, mai temeinic decât la şcolile din ziua de azi, pe alţii chemând pisicile fără stăpân cu cele mai omeneşti vorbe de alint imaginabile sau murmurând "în limba păsărilor", pierduţi între vrăbii şi porumbei. Ca să nu mai pomenesc de bărbosul destul de sumbru la înfăţişare pe care l-am zărit într-o zi pe o bancă, întreţinându-se cordial cu o muscă. După cum, oricine cred că a văzut doamne care-şi încurajează prin cuvinte plantele din ghivece, ceea ce e folositor, se pare, pentru că aburul vorbelor bune se lasă pe frunze şi le dă o prospeţime cum nici cele mai fine stropitori n-ar putea s-o facă. Dar nu numai cu fiinţe, fie ele şi din alte specii vorbeşte lumea. Sunt persoane care vorbesc cu munţii, cu soarele şi cu stelele, cu tăcutele pietre şi, ca să dialoghezi cu valurile sau cu "umbre care nu sunt", nu trebuie să fii numaidecât poet.
Aşadar, m-am gândit că e timpul să dau şi eu sfaturi cărţii mele viitoare. Nu-i ştiu numele, nici conţinutul, pentru că vreo câteva "bat la porţile gândirii" şi cer, tot mai insistent, "veşmintele vorbirii". Cel puţin, spre deosebire de interlocutorii din alte regnuri pomeniţi mai înainte, cărţile posedă limbaj articulat şi îţi pot, la rândul lor, vorbi. Şi încă cum!
Nu sunt, de altminteri, prima persoană care dă sfaturi unei cărţi. Cu mulţi ani în urmă, pe la jumătatea secolului al şaptesprezecelea, a făcut-o Baltasar Gracián în Ascuţimea şi arta ingeniozităţii: "Şi tu, o, carte, chiar dacă noutatea şi delicateţea ta îţi pot garanta favoarea, dacă nu şi aplauzele cititorilor, imploră totuşi soarta să-ţi scoată în cale pe cineva care să te înţeleagă" (trad. de Sorin Mărculescu). Dar în cazul prozatorului spaniol era vorba de o carte scrisă deja. În ce mă priveşte, nu ştiu mare lucru despre cartea mea viitoare, însă, oricum ar fi, simt nevoia să-i spun câte ceva despre viaţa şi lumea în care va nimeri, din vina mea.
Nu po}i cuprinde lumea întreagă şi nu te supăra că reprezinţi atât de puţin din ea. Dar nu te mira nici că ştii ceva mai mult decât mâna, inima şi mintea din care te-ai ivit. Nu semeni cu ele, eşti o vietate cu totul nouă.
Nu spera să mai primeşti vreun ajutor, după ce vei fi. Va trebui să înfrunţi singură lumea mare. Cu toate defectele tale, cu toate paginile tale, puternice sau firave. N-ai de ales.
Pregăteşte-te pentru o lume bizară. Nici pentru alţii nu-i mai bună. Universul cărţilor seamănă cu al oamenilor care le scriu.
Nu-ţi pot garanta că vei nimeri, în librărie sau în bibliotecă, lângă cine doreşti, alături de cine te potriveşti. Posibil să fii la o carte distanţă de numele pe care-l vrei alături sau posibil să nici nu ştii că vecinătatea aceea există undeva, într-un raft din librărie pe care nici nu-l zăreşti de la locul tău, unul aflat prea sus ca să-l ajungi sau prea departe ca să-l cunoşti.
S-ar putea ca fără voia ta şi în feluri incontrolabile să răneşti: oameni sau cărţi.
Unii te vor citi din plictiseală, alţii ca să fie la curent cu noutăţile, mulţi vor vorbi de tine din auzite, şi mai mulţi vor ignora că exişti. E firesc. Unii te vor lăuda, alţii te vor critica. Şi aici motivele sunt diverse. Dar unii, câţiva, te vor ţine la îndemână, ca să te citească pur şi simplu cu bucurie. Aceştia contează.
Vei urca şi vei coborî. N-are nici o importanţă. Vei fi în centru sau la margine. Nu te lăsa impresionată. Vei constata că lumea rămâne la fel, cu sau fără vorbele tale. Nu-i nimic. În schimb, dacă reuşeşti să faci bine măcar unui singur om, care are nevoie să se recunoască în tine, se cheamă că n-ai venit pe lume degeaba.
Laşi urme care nu se văd. Laşi urme extrem de diferite şi de contradictorii în oameni, deşi tu crezi că eşti una şi aceeaşi. De fapt, fiecare îşi ia dintre coperţile tale ce e în stare să descopere în tine.
Eşti în trecere, ca noi toţi, de altfel. Suntem destul de asemănători.
Fiecare scriitor şi-ar dori ca opul său să se nască într-un univers literar mai bun. Există lumi utopice şi pentru cărţile noastre. Nu ştiu dacă, puse în practică, acestea nu s-ar transforma automat în locuri rele, cum s-a întâmplat şi cu celelalte proiecte utopice ale omenirii, dar e plăcut să visezi la ele. Într-una din cărţile lui Milan Kundera, scriitor care are şi mână de practician desăvârşit, şi o minte teoretică sănătoasă, se dă o soluţie nonconformistă pentru multe din problemele lumii literare. Kundera propune ca oamenii să-şi publice cărţile numai sub pseudonim, fiind obligaţi prin lege să nu-şi dezvăluie identitatea. În felul acesta, spune prozatorul, se rezolvă de la sine trei mari probleme: în primul rând grafomanii, nechemaţii, grandomanii sunt inevitabil descurajaţi, aşadar scade inflaţia de cărţi; în al doilea rând scade agresivitatea vieţii literare, atacul la persoană, rezolvarea în scris a frustrărilor; în al treilea rând e stăvilită interpretarea îngust biografică a operei. Aş mai adăuga, la toate acestea, un lucru: critica literară ar atinge, în fine, obiectivitatea şi sinceritatea dorite. Nimeni n-ar mai fi împiedicat de considerente extraliterare să judece obiectiv o operă, iar prozatorul sau poetul, ar afla la rândul lui, cu precizie, ce efect a produs.
Ideea nu e nouă. În jurnalul lui Octav Şuluţiu apare consemnată o încercare a tinerilor interbelici de a ajunge în tărâmul utopic al pseudonimelor. Utopic măcar pentru lumea modernă, pentru că în Evul Mediu literarul era altfel perceput. Îndemnul, atât de asemănător cu al lui Kundera, îi aparţine lui Constantin Noica:
"5 ianuarie 1931"
Azi am constituit şi hotărât apariţia unei reviste, care să reprezinte generaţia tânără. Revista nu va fi semnată decât de numere. Pentru viitor nu strică să notez aici numele fiecărui număr: Mircea Grigorescu (nr.2), Ion I. Cantacuzino (nr.3), C. Noica (nr.4), Ilariu Dobridor (nr.5), Al Sahia (nr. 6), Horia Roman (nr.7), Cicerone Theodorescu (nr.8), Eugen Ionescu (nr.9), Octav Şuluţiu (nr.10), Arşavir Acterian (nr.11), Barbu Brezianu (nr.12), Eugen Jebeleanu (nr.13), Ionel Jianu (nr.14), Lucian Boz (nr.15). Secretar de redacţie va fi nr. 10." A doua zi se văd deja slăbiciunile, nu atât ale ideii, cât ale oamenilor care ar urma s-o pună în aplicare:
"6 ianuarie ş1931"
Renunţarea e grea. Am văzut asta ieri când am trebuit să accept anonimatul numerelor propus de Noica. Prin propunerea lui, propunerea mea cădea în alt plan, inferior. Dar nu era atât. Ci trebuia să abdic de la orgoliul omenesc de a mă manifesta pe mine, ca om, dar nu şsic!ţ într-o armată de numere. Sunt împăcat cu convingerea că toţi care am fost ieri acolo (Grigorescu Mircea, Eugen Ionescu, Sahia, I. Cantacuzino, Arşavir Acterian, B. Brezianu), toţi au plecat cu aceeaşi îndurerare. Argumentarea lui Noica era totuşi ispititoare şi justă. Trebuia să mergem în grup, să reprezentăm momentul istoric al generaţiei noastre tinere. Era cinstit ca fiecare să recunoască că ceea ce spune el nu e numai al lui, ci al tuturor celor de alături de el. Că părerea unuia e făcută din aporturile tuturor celor de alături. Şi apoi abdicam de la orgoliu." Un plan tineresc, un entuziasm căruia maturul Lovinescu îi descoperă imediat, punct cu punct, slăbiciunile: "După cum Noica prezintă colectivitatea, tot astfel, cu egală justeţe, Lovinescu prezintă individualitatea. Şi noi, în societate nu ne vom putea afirma decât ca individualităţi. Şi apoi, nimeni nu ne va băga în seamă astfel...Vom fi persiflaţi!...Nu va interesa anonimatul decât un număr, două. Mai mult oboseşte şi supără. Apoi, nu vom putea lua o atitudine fără să fim acuzaţi de laşitate. În societate nu se luptă cu mască".
În ziua de azi motivele anonimatului şi ale pseudonimului nu mai sunt nici idealurile tinereşti (Noica), nici rigorile istoriei (Sebastian, care lansează piesa Steaua fără nume sub numele de Victor Mincu), nici măcar încercările teoretice de a stăvili inflaţia de carte (Kundera). Se publică, sub pseudonim, cărţi pornografice în jurul cărora se face un anume tapaj, pentru motive pur financiare. Arghirofilia a înghiţit utopia, istoria, teoria. Ce sfat să-i mai dai unei cărţi, în ziua de azi? Poate numai cel de acum câteva secole: "Imploră totuşi soarta să-ţi scoată în cale pe cineva care să te înţeleagă!"
