Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment editorial:
Septuaginta în limba română (II) de Cristian Bădiliţă


Bilanţ şi verdict



Mă opresc aici cu exemplele. Care ar fi constatările de primă importanţă pentru ancheta noastră? În primul rînd, traducătorii/diortositorii Bibliei româneşti utilizează de-a valma cele două surse principale, instituind ca unic criteriu de alegere a versiunii, criteriul cantităţii. Conform acestui criteriu, absolut nepotrivit şi nefuncţional în sfera filologiei, variantele cele mai bogate au a priori cîştig de cauză în faţa variantelor mai sărace. În al doilea rînd, la o analiză atentă, se observă o preferinţă clară pentru textul şi structura Septuagintei. TM, deşi folosit din abundenţă, face figură de „text de serviciu”, de instrument de corectare şi cosmetizare a părţilor mai puţin reuşite, ori de proteză a părţilor amputate din LXX. Voi reveni în capitolul concluziilor finale asupra acestei chestiuni. În al treilea rînd, cele cîteva versete-mostră din ultima cuvîntare a lui Moise ne-au pus în faţa unei traduceri nu atît defectuoase (nu se poate pune la îndoială competenţa în materie de limbă greacă a tălmăcitorilor), cît neglijente. Acolo unde ar fi trebuit să se traducă prin „fiii lui Dumnezeu” s-a tradus prin „îngerii lui Dumnezeu”, şi invers, unde ar fi trebuit să se traducă prin „îngerii lui Dumnezeu” s-a tradus prin „fiii lui Dumnezeu”.

Am lăsat deoparte divergenţele între TM şi LXX la nivel lexical şi teologic. Ele sînt cît de cît cunoscute în cercul specialiştilor. Invocarea lor n-ar fi adus decît un supliment de informaţie şi un sprijin în plus (dar nu neapărat necesar) încercării noastre de a demonstra că TM şi LXX nu sînt două simple variante ale unei tradiţii anume, ci două expresii autonome a două tradiţii clar delimitate, cea iudaică şi cea creştină. Să nu fiu greşit înţeles: nu doresc să pun între creştinism şi iudaism un zid de netrecut, în discutabila descendenţă a marcioniţilor; dar nici nu pot accepta amestecarea celor două tradiţii pînă la pierderea identităţii lor.

Singurul criteriu de luat în seamă cu toată seriozitatea este tradiţia patristică. Septuaginta trebuie tradusă şi recitită cu mintea şi prin ochii Părinţilor. Altfel riscăm să nu mai înţelegem nimic fie din ea însăşi, fie din din scrierile comentatorilor ei. Nu cred că spun un lucru şocant pentru clerul şi pentru credincioşii ortodocşi (şi nu doar ortodocşi). Cum se face atunci că tocmai de această tradiţie patristică nu s-a ţinut cont în traducerile sau diortosirile de pînă azi? Iată-ne ajunşi la punctul cel mai sensibil al discuţiei.



Biblia şi Părinţii Bisericii



La începutul capitolului al VIII-lea din La Bible grecque des Septante, Marguerite Harl notează: „E un fapt istoric de netăgăduit: Părinţii Bisericii, care, cei dintîi, au practicat cateheza, au ţinut prelegeri şi au predicat, au definit credinţa şi au luptat împotriva ereziilor, aceşti Părinţi întemeietori ai teologiei creştine, au lucrat cu Septuaginta, şi numai cu ea, ca Vechi Testament.” Prin urmare e absolut firesc să ne raportăm la ei atunci cînd luăm în discuţie Biblia creştină. Traducătorii români par să pună între paranteze lunga şi fertila tradiţie patristică respingînd, implicit, Septuaginta ca text de sine stătător.

LXX este Biblia citită şi utilizată pentru exegeză de majoritatea Părinţilor Bisericii (excepţie fac numai cîţiva Părinţi antiohieni - Diodor, Teodor din Mopsuestia - adepţii unei interpretări „istoriste”, mai aproape de literalitate a Sfintei Scripturi, spre deosebire, de pildă, de Părinţii alexandrini, creatorii şi propagatorii metodei de interpretare numită alegorică). „Părinţii n-au resimţit nevoia să înveţe ebraica (exceptîndu-i pe antiohieni şi, desigur, pe Ieronim n.n.). Ei aveau doar cîteva cunoştinţe rudimentare ale acestei limbi, ca şi Philon din Alexandria: două-trei cuvinte de tipul manna, pascha, sabbata. Chiar cei mai savanţi dintre ei nu sînt în stare să compare greaca cu ebraica: ei se mulţumesc să confrunte diferitele versiuni greceşti între ele (precum Origen, creatorul vestitei Hexapla n.n. C.B.) şi-şi dau seama, de pildă, că versiunea lui Aquila (o altă traducere în greacă a VT, mai literală n.n. C.B.), fidelă literei textului biblic, constituie, pentru dînşii, calea ideală de acces spre acest text” (M. Harl).

Voi exemplifica ideea lui Marguerite Harl prin cîteve exemple concrete. Aşadar cum citeau şi cum interpretau Părinţii Biserici Vechiul Testament?

Origen îşi începe Exortaţia la martiriu cu un citat din Isaia 28, 9-11. Dăm versiunea Bibliei româneşti, iar apoi, versiunea din textul lui Origen. Biblia românească: „şPe cine vrea acesta să înveţe cu vedenia? Şi pe cine vrea el cu propovăduirea să înţelepţească?ţ Au doar pe cei înţărcaţi sau pe cei abia depărtaţi de la sînul mamei lor? Căci ţav laţav, ţav laţav, cav lacav, cav lacav, zeher şam, zeher şam (poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, regulă peste regulă, regulă peste regulă, cînd pe aici, cînd pe acolo)”. Acum, fragmentul citat de Origen, din greacă: „Cei care au fost înţărcaţi de la lapte, care au fost smulşi de la sîn; primeşte chin după chin, primeşte speranţă după speranţă, încă puţin, încă puţin, prin sila buzelor, printr-o limbă străină.” Amîndouă versiunile par poeme suprarealiste. Dar, pentru Origen, obscurităţile de ordin lingvistic au sensul lor, trimit către adevăruri de ordin teologic sau mistic. Nu întîmplător teologul alexandrin îşi începe scrisoarea către prietenii săi, Ambrozie şi Prototet (ameninţaţi de moarte martirică), cu fragmentul din Isaia (versiunea greacă). Pentru el, pasajul acesta atît de „absurd”, trimite la prima epistolă către corinteni a lui Pavel (capitolul 3, 1 sq), unde credincioşii sînt împărţiţi pe diferite categorii în funcţie de maturitatea credinţei lor. Martiriul devine, dintr-o asemenea viziune, adevărata hrană spirituală pentru un adevărat credincios, trecut de vîrsta credinţei infantile. Interpretarea origeniană se sprijină pe cei trei termeni-cheie: primeşte, chin şi speranţă. Martirul primeşte hrana ce-i este hărăzită, altfel spus, chinul, avînd mereu în suflet speranţa mîntuirii. Cu totul alt sens are bîlbîiala din TM. Deschizînd Biblia românească, cititorul se va întreba mirat despre ce anume „delirează” Origen în Exortaţie la martiriu?

Alt caz de notorietate! În Geneză 14, 13 Biblia românească, urmînd TM, îl numeşte pe Avraam, „evreul”, acolo unde LXX foloseşte termenul perates, „emigrant”, un deverbativ de la perao=”a trece”, mai abstract, „a depăşi o limită”. Părinţii Bisericii, neobosiţi scormonitori ai sensurilor mistice, plecînd de la termenul grec, au zămislit o întreagă construcţie filozofică avînd în centru „migraţia”... sufletului spre Dumnezeu. Primul care a interpretat versetul în sens mistico-filozofic a fost Philon din Alexandria, continuat apoi de întreaga tradiţie alexandrină şi nu numai. Omul lui Dumnezeu trebuie să emigreze din lumea pămînteană, „de jos”, către lumea inteligibilă, noetică (Philon, De migratione Abrahami, 20). Clement (Stromatele II, 51, 2) şi Origen (Contra Celsum VIII, 22) vor interpreta „emigrarea” ca pe o „traversare” (Paşti, diabasis) dinspre întuneric spre lumină, dinspre Egiptul morţii/patimilor spre Canaanul vieţii/nepătimirii („sărbătoarea Paştelui începea în a zecea zi, pentru că însemna depăşirea (diabasis) oricărei patimi şi a oricărui lucru sensibil”).

Iezechiel 47, 3. Biblia românească (după TM): „Cînd bărbatul acela mergea spre răsărit, ţinea în mînă sfoara şi a măsurat o mie de coţi; şi m-a dus prin apă şi apa era pînă la glezne (opsayim)”. LXX: „Un om a ieşit înainte şi ţinea în mînă o măsurătoare şi a măsurat cîteva mii cu acea măsurătoare, apoi a trecut prin apa iertării (apheseos).” Omofonia celor două cuvinte (ebraic şi grec) a determinat schimbarea sensului. Dar nu numai atît! Noua semnificaţie se înscria în universul de aşteptare al teologiei creştine, întreg contextul (Iez.. 47, 1-12) trimiţînd la ideea botezului şi a „iertării/răscumpărării” baptismale. Epistola lui Barnabeu oferă o incontestabilă mărturie în acest sens (cap. XI)!

Oseea 12, 11. Biblia românească (aproximativ după TM): „Eu am vorbit către prooroci şi le-am înmulţit vedeniile şi tot prin prooroci am grăit în pilde” (de fapt toate verbele sînt la viitor! n.n. C.B.). LXX: „Voi grăi către profeţi; căci am înmulţit viziunile şi am apărut prin profeţi (cuvînt cu cuvînt: „prin mîinile profeţilor”, în sens figurat)”. Pentru Origen acest semiverset are o importanţă deosebită, întrucît el vorbeşte despre manifestarea tipologică a lui Cristos, prin profeţi, înainte de întrupare (Omilii la Facere 14, 1). La fel interpretează şi Ioan Gură de Aur (Panegiricile sfîntului Pavel V, 5), Teodoret al Cyrului, Chiril al Alexandriei. În plus, spre deosebire TM, LXX are toate verbele la trecut, lucru care justifică interpretarea alegorică propusă de Părinţi.

Psalmul 118, v. 131. Biblia românească (după o versiune proprie): „Gura mea am deschis şi am aflat (sic!), că de poruncile tale am dorit.” LXX: „Gura mea am deschis şi am înghiţit duh (pneuma), fiindcă am tînjit după poruncile tale.” Părinţii n-au scăpat ocazia să fructifice acest pneuma din versiunea greacă, văzînd într-însul harul, chiar Duhul Sfînt, precum Origen în Omilii la Isaia 6, 1.

Isaia 6, 2. Biblia românească: „Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare avînd cîte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau”. LXX (atenţie la nuanţe!): „Şi serafimii stăteau în jurul Lui; fiecare avea cîte şase aripi; cu două acopereau faţa; cu două acopereau picioarele şi cu două zburau.” Am tradus cît mai aproape de literă, căci numai aşa ne putem da seama cum a înţeles, de pildă, Origen, fragmentul. Textul grec nu menţionează a cui faţă şi ale cui picioare sînt acoperite de aripi, ceea ce-l conduce pe Origen la interpretarea că, de fapt, serafimii acoperă faţa şi mîinile lui Dumnezeu. Ne aflăm în plină teologie apofatică. Dumnezeu nu poate fi cunoscut, văzut, contemplat, întrucît se ascunde după aripile serafimilor (a se vedea Omilii la Isaia 1, 2 şi De principiis IV, 3, 14).

Isaia 3, 10. Biblia românească (după TM): „Fericit este omul drept, că el va mînca din rodul lucrurilor lui.” LXX: „Să-l legăm pe cel drept, fiindcă nu ne lasă în pace!” Dintr-odată, prin a doua formulare, se deschide un întreg orizont teologic. Recunoaştem tema dreptului persecutat, pe care o tradiţie iudaică îl asimilase cu Robul Domnului. Aceeaşi Epistolă a lui Barnabeu, citată adineauri, vede în figura dreptului legat fedeleş o profeţie a Patimilor Mîntuitorului (cap. VI şi VII)

Un ultim caz, Proverbe 3, 18. Biblia românească (după TM): „Pom al vieţii este ea şÎnţelepciuneaţ pentru cei ce o stăpînesc, iar cei care se sprijină pe ea sînt fericiţi.” LXX: „Pom al vieţii este ea pentru toţi cei ce o stăpînesc şi de nezdruncinat pentru cei care se sprijină pe ea ca pe Domnul.” Varianta Septuagintei se întîlneşte ca atare la Origen şi la Grigore de Nyssa. De altfel, Origen atribuie frecvent numele (epinoia) de „Înţelepciune” lui Isus. Fragmentul respectiv leagă trei elemente deodată: Domnul–Înţelepciunea–Pomul vieţii. Nici Clement nu era străin de această interpretare (Stromata a V-a, 72, 2).

Aceste cîteva cazuri inventariate vorbesc de la sine. Părinţii Bisericii storceau la maximum sensurile Septuagintei, transformînd cuvintele cele mai neînsemnate, mai umile, pe care uneori ne este poate lehamite să le traducem, în adevărate bijuterii spirituale.

Pînă aici am citat versiunea sinodală ortodoxă din 1982, ale cărei vicii urcă însă pînă la versiunea din 1936 (gîndită totuşi bine în intenţie). În 2001, Î.P.S. Bartolomeu Anania a publicat o altă diortosire a Bibliei făcută, se scrie pe o contrapagină, „după Septuaginta”. Desigur, am deschis noua versiune cu un freamăt de încîntare apriorică, sperînd că voi găsi în sfîrşit un text în spiritul a ceea ce scrisesem în articolul din 1996. Or compararea sumarului LXX (ediţia Rahlfs) cu sumarul Anania, apoi confruntarea atentă, rînd cu rînd, a Genezei LXX cu versiunea Î.P.S. Bartolomeu Anania m-a lămurit. Noua diortosire se adaugă, în fapt, în ciuda inscripţiei din capul volumului şi în ciuda teoretizărilor juste din prefaţă (mai ales în pagina 11), pseudotradiţiei analizate mai sus. Fac doar cîteva observaţii critice punctuale (lista mea de lucru numără sute de exemple): lipsa cărţii a IV-a a Macabeilor; situarea pasajului Exod 38, 8 în capitolul 39, după TM, nu după LXX; în 1 Regi 17, episodul luptei între David şi Goliat, se păstrează dubla sursă, ebraică şi greacă; în Ieremia, versetele 17, 1-4, absente în LXX, sînt prezente în Anania; la fel, Ier. 29, 16-20. Ordinea este amestecată pretudindeni, unul din cazurile cele mai patente fiind episodul binecuvîntărilor lui Iacob din Geneză (Î.P.S. Bartolomeu Anania pendulează dezinvolt între TM şi LXX). Desigur, avem de-a face cu o „diortosire”, nu cu o retraducere, dar corect ar fi fost ca pe contrapagină să nu fie pomenită, ca versiune de control, numai Septuaginta, ci toate traducerile străine moderne şi toate versiunile româneşti anterioare folosite. Acestea fiind zise, la nivel stilistic, versiunea din 2001 mi se pare o reuşită.



Ieşirea din impas



Creştinii din România, de orice confesiune ar fi ei, au nevoie urgentă de două traduceri, una făcută după textul masoretic (plus textul grec ale fragmentelor redactate direct în greacă) şi, a doua, făcută exclusiv după textul grec al LXX. Franţa dispune de două tălmăciri excelente ale TM (Biblia de la Ierusalim şi Traducerea Ecumenică a Bibliei: TOB), precum şi de două traduceri ale Septuagintei (una realizată în secolul trecut, alta, în curs de realizare, primele zece volume fiind deja apărute).

Cu un cuvînt despre această din urmă întreprindere - condusă de Marguerite Harl, profesor emerit la Sorbona, - aş vrea să şi închei. Din 1986 editura Cerf publică o colecţie cu copertă albastră intitulată La Bible d’Alexandrie. Denumirea nu este riguros exactă decît pentru Pentateuh, dar ea a fost păstrată din raţiuni comerciale. Colectivul, în jurul lui Marguerite Harl, Gilles Dorival şi Olivier Munnich, este alcătuit din peste cincizeci de specialişti, elenişti, ebraizanţi şi patristicieni din mai multe ţări. Fiecare carte se constituie într-un volum separat, de mai multe sute de pagini. Uniformizarea terminologiei, numeroasele probleme filologice, exegetice şi nu în ultimul rînd tehnice se dezbat în cadrul unor şedinţe la care participă toţi membrii echipei. Traducerea se face exclusiv după LXX (ediţia Rahlfs este corectată adesea de ediţia de la Göttingen, în curs de apariţie). Introducerile, extrem de ample, oferă cititorului informaţiile necesare despre contextul istoric, structura textului, stilul, originalitatea limbii, destinul exegetic în tradiţia patristică. Subsolul propune două tipuri de note: 1) note strict filologice, legate de particularităţile semantice ori sintactice ale limbii LXX 2) note şi comentarii exegetice (de două feluri): a) trimiteri la textul masoretic acolo unde este cazul, adică acolo unde versiunea LXX diferă de TM şi b) citate din Părinţii Bisericii, care au interpretat pasajul tradus.

Modelul francez a fost preluat de un grup de elenişti, biblişti şi patrologi români, care pregătesc traducerea LXX în cadrul Colegiului Noua Europă din Bucureşti. Se lucrează după ediţia Rahlfs şi în colaborare cu savanţii francezi; aceştia semnează o parte din introduceri şi din note. Colectivul românesc este alcătuit din 15 persoane, iar rezultatul se va concretiza în 6 volume totalizînd aproximativ 3.500 pagini. Urmărim realizarea unei traduceri cît mai fidele textului grec, într-o limbă română actuală. Exactitatea, precizia nu exclude însă eleganţa stilistică. Sperăm ca această întreprindere, aflată în plină desfăşurare, să se încheie spre jumătatea anului 2006. Este vorba aşadar nu doar de o traducere a Septuagintei, ci de inserarea acesteia în marea şi bogata tradiţie exegetică a Părinţilor, dat fiind că apartul de note conţine numeroase trimiteri la tradiţia patristică a Bisericii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara