Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment editorial:
Septuaginta în limba română de Cristian Bădiliţă


Acest text reprezintă o versiune modificată, adusă la zi a textului publicat în Aldine, octombrie, 1996. Am ales soluţia reluării dintr-un motiv foarte simplu: observaţiile din 1996 sînt valabile, cum grano salis, şi astăzi, după apariţia versiunii Anania (cf. capitolul respectiv). (Nota autorului)

Textul de faţă este rodul întîrziat al cîtorva ani de mirări şi nedumeriri legate de versiunile româneşti recente ale Bibliei. Traducînd din scrierile Părinţilor Bisericii am constatat că, foarte des, atunci cînd aceştia trimiteau la pasaje din Vechiul Testament, Biblia ortodoxă sinodală nu putea fi utilizată. Nu este vorba numai de infidelitatea traducerii (prezentă şi ea), ci de un viciu de viziune şi de metodă.

Voi lua aici în discuţie Biblia apărută în 1982, cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al BOR, dar care, citez din sumara prefaţă: „reproduce întocmai textul Vechiului Testament din ediţia apărută în 1975 ş…ţ. La baza ultimelor trei ediţii ale Sfintei Scripturi, inclusiv cea de faţă, stă Biblia din 1936, tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu şi episcopul de atunci, Nicodim Munteanu.” Într-o scurtă secţiune finală voi face cîteva remarci şi despre ultima diortosire, datorată Î.P.S Bartolomeu Anania, apărută în 2001.



Viciul de metodă



Care este metoda traducătorilor Bibliei sinodale, din 1936 pînă astăzi? Aş numi-o „metoda amestecului surselor”. În prefaţa din care am citat adineauri se spune că traducerea VT s-a făcut „după textul Septuagintei, confruntat însă şi cu textul original ebraic”. De fapt, nu este vorba despre o confruntare, operaţiune ilegitimă în cazul unor texte autonome, cum voi arăta mai încolo, ci de o amestecare a textului grec şi a celui ebraic, după un scenariu arbitrar.

În ochii traducătorilor, utilizarea simultană a două surse pentru obţinerea unei singure versiuni româneşti, a reprezentat şi reprezintă, pare-se, un plus. Procedeul e interpretat ca un spor de garanţie a fidelităţii şi a originarităţii textului propus spre degustare credincioşilor ortodocşi români. În ochii specialistului însă, această amestecare a textelor de bază nu numai că reprezintă un minus, dar constituie însăşi sursa vicioasă care a produs efecte pe măsură. Pentru Biblia din 1936, patriarhul Miron Cristea a constituit o echipă „de zile mari”. L-a trimis special pe Vasile Radu la Paris, ca să înveţe ebraica, şi a cooptat un scriitor-preot de cert talent şi aleasă reputaţie, Gala Galaction. Întreprinderea grupului ar fi fost cu adevărat de excepţie dacă s-ar fi adoptat şi o metodă consecventă, asupra căreia voi insista pe parcursul şi mai ales în finalul intervenţiei. Aşa însă totul s-a încurcat şi încurcat a rămas pînă astăzi.



Septuaginta şi textul masoretic



Analiza mea va fi susţinută de exemple. Voi începe cu un excurs istoric, al cărui scop nu este de a furniza cititorului nespecialist o serie de informaţii brute, ci de a scoate în evidenţă un fapt esenţial, anume, coexistenţa separată a celor două versiuni vetero-testamentare, ebraică şi greacă.

Se cuvine spus de la început că versiunea ebraică masoretică a VT (de aici înainte TM) este posterioară versiunii greceşti cunoscută sub numele de Septuaginta. Abia descoperirile recente (anii 40-50) de la Qumrân (locul unde a sălăşluit, mai multe secole de-a rîndul - între sec. al III-lea a.Chr. şi anul 70 p.Chr.-, o comunitate eseniană) au scos la iveală manuscrise ebraice foarte vechi ale tuturor cărţilor VT, cu excepţia cărţii lui Esther. Dar manuscrisele ca atare, necuprinse într-o carte canonică (recunoscută aşadar de autorităţile religioase) nu au decît o valoare intrinsec-ştiinţifică. Canonul integral al scripturii iudaice se formează abia prin secolul I p.Chr., prima tentativă serioasă de „purificare” fiind întreprinsă în cadrul aşa-numitului „conciliu de la Iamnia”, anul 90 p.Chr.

Evident, constituirea unui „canon” parţial s-a realizat cu mult înainte. 2 Regi 22-23 pomeneşte despre existenţa unui asemenea canon în timpul domniei lui Iosias (evenimentul a avut loc în anul 622 a.Chr.). Regele Iosias trimite pe un secretar al său la Templu, ca să se intereseze dacă cei care au participat la restaurarea edificiului au fost plătiţi cum se cuvine de către Marele Preot. Acesta din urmă, pe nume Hilqiyahou, îl întîmpină cu o surpriză: descoperise în Casa Domnului textul Legii (Pentateuhul). Manuscrisul ajunge sub ochii regelui care porunceşte să-i fie citit fără întîrziere. Lectura (cu funcţie anamnetică) declanşează o serie de măsuri reformatoare, de asanare a vieţii religioase din regat, contaminată de idolatrie, magie, vrăjitorie etc..

Pe noi însă nu ne interesează aici decît mărturia despre existenţa unei cărţi sfinte care instituie şi reglementează viaţa cultică în Iudeea la începutul secolului al VII-lea a.Chr. Ulterior este admisă în canon şi literatura profetică, atît de importantă în perioada, de restrişte, a exilului babilonian. Ageu, Zaharia şi Malachia formează ultima serie (în viziunea rabinică) de profeţi inspiraţi de către Duhul sfinţeniei (ruah ha-qodesh). În perioada elenistică se vorbeşte deja despre structura tripartită a Bibliei ebraice: Pentateuhul (Torah); Profeţii (Neviim); celelalte cărţi sau hagiografii (Ketuvim). Urmează perioada „creştină”, cînd disputele asupra canonului Bibliei ebraice se radicalizează. Abia la sfîrşitul secolului al II-lea p.Chr. se ajunge la recunoaşterea de către toate comunităţile evreieşti a unei structuri definitive a Sfintei Scripturi.

Dar să revenim cu cinci secole în urmă! Evreii din diaspora, şi mai cu seamă enorma comunitate din Alexandria, nu mai cunosc ebraica, prin urmare nu mai pot participa activ la cult. Necunoaşterea limbii părinţilor şi strămoşilor lor devine un handicap insurmontabil, astfel că, sub domnia lui Ptolemeu al II-lea Filadelful (sec al III-lea a.Chr.), se realizează prima traducere a Bibliei ebraice (id est Pentateuhul) în greacă. Tradiţia spune că această versiune a fost dusă la bun sfîrşit de un număr de şaptezeci sau şaptezeci şi doi de rabini chemaţi din Palestina de către regele egiptean şi închişi separat în cîte o peşteră de pe insula Pharos. La sfîrşit, toţi traducătorii au prezentat, spre stupefacţia celor prezenţi, aceeaşi versiune greacă a Bibliei. Episodul a fost relatat de Philon din Alexandria în Viaţa lui Moise, cartea a II-a, 25-44, precum şi de pseudo-Aristeas, într-o scrisoare, savuroasă, către Philokrates.

Prima reacţie din partea evreilor (atît palestinieni, cît şi alexandrini) a fost entuziastă. Versiunea greacă era aşezată pe picior de egalitate cu originalul ebraic, iar tălmăcitorii consideraţi nici mai mult nici mai puţin decît urmaşii spirituali ai profeţilor. Philon redă ceva din această atmosferă, lăudînd acurateţea transpunerii şi felicitîndu-i encomiastic pe făptuitori: „Aşa cum, cred eu, în geometrie şi dialectică, noţiunile nu suportă un vălmăşag de interpretări, ci aceea stabilită de la început rămîne neschimbată, tot astfel, pare-se, şi aceşti traducători au găsit cuvintele care să coincidă cu realităţile exprimate, singurele şi cele mai în măsură să le redea cu o claritate desăvîrşită. Şi iată proba cea mai evidentă: dacă nişte chaldeeni (evrei n.n) care au învăţat limba greacă sau greci care au învăţat-o pe cea chaldeeană citesc cele două scrieri, cea chaldeeană (ebraică n.n) şi cea tradusă în greacă, rămîn muţi de admiraţie şi li se închină cinstindu-le ca pe nişte surori sau mai degrabă ca pe una şi aceeaşi scriere în conţinut şi în formă; iar pe traducători nu-i numesc altfel, ci hierofanţi şi profeţi” (39-40). Traducerea întregii Biblii ebraice în greacă se întinde pe mai multe secole (pînă în secolul II p.Chr.) şi nu poate fi situată într-o singură regiune.

Cercetătorii contemporani au scos în evidenţă caracterul, dacă nu revoluţionar, cel puţin îndrăzneţ al versiunii celor şaptezeci. Termenii greceşti folosiţi pentru echivalarea unor termeni teologici ebraici atestă o voinţă profundă de subminare a autorităţii rabinice, devenită sufocantă. Cert este că, îmbrăcîndu-se în veşmîntul limbii greceşti, gîndirea iudaică a cîştigat în amplitudine, evitînd riscul unei închideri, sterilizante, în sine. O dată cu traducerea Sfintelor Scripturi într-o limbă universală iudaismul însuşi a devenit „universal”. Numai că acest moment de deschidere a fost urmat, cum spuneam, de unul de repliere. Apariţia creştinismului a radicalizat atitudinea nefavorabilă a evreilor conservatori faţă de Septuaginta, văzută ca principala armă ofensivă a discipolilor lui Isus. Condamnarea creştinismului ca erezie a însemnat, implicit, şi condamnarea fără apel a „Bibliei de la Alexandria”. Începînd cu secolul I p.Chr., nu mai există o singură Biblie în două versiuni mai mult sau mai puţin apropiate (ebraică şi greacă), ci două Biblii... iudaică şi creştină... cu două tradiţii de interpretare diferite.

După această paranteză alexandrină, urcăm în Palestina, centrul de conservare a tradiţiei iudaice „pure”. Cum se ştie, la origine, textele biblice erau scrise în serie continuă de litere, fără pauză şi utilizîndu-se numai consoane. Vocalele pentru fiecare cuvînt erau reconstituite prin lectură, care se făcea cu glas tare şi cîntat. Acest continuum de consoane putea fi interpretat diferit de fiecare cititor sau comunitate, fapt care ar fi provocat o inflaţie de versiuni ale Sfintei Scripturi. Din secolul al VI-lea şi pînă în secolul al X-lea p.Chr., simplific lucrurile de dragul clarităţii, cîteva generaţii de specialişti, numiţi masoreţi, punînd la punct un sistem special de semne reprezentînd vocalele, au ajuns la fixarea şi stabilizarea textului ebraic. La origine existau două sisteme de vocalizare: sistemul babilonian, în care punctele-vocale se puneau deasupra literelor, şi sistemul tiberian (inventat şi practicat în provincia Tiberiadei), în care punctele-vocale se aşezau dedesubt. Ultimul a devenit universal. Textul exemplar al Bibliei folosite de evrei este Diqduke ha-teamin, stabilit de către Aaron ben Asher în 930 p.Chr., iar cel mai vechi manuscris masoretic datează tot din secolul al X-lea p.Chr.

În ce priveşte Septuaginta (LXX), lucrurile se prezintă astfel. Există trei manuscrise foarte vechi - două din secolul al IV-lea, unul din secolul al V-lea -, precum şi o serie de ediţii întocmite cu multă grijă, acribie şi talent filologic, de către savanţii occidentali, începînd cu secolul al XVI-lea. Să nu uităm că, deşi concurată de Vechile Itale sau de Vulgata lui Hieronim, LXX a fost utilizată în Occident pînă la finele secolului al VII-lea. Cele trei manuscrise vechi (redactate în unciale, adică în litere majuscule) sînt: 1) codex Vaticanus - notat cu B în codul specialiştilor; are cîteva lacune în Geneză, 2 Regi şi Psalmi; nu conţine cele patru cărţi ale Macabeilor; 2) codex Sinaiticus (=S), descoperit în mînăstirea Sfînta Ecaterina din Sinai şi editat la mijlocul secolului trecut de către celebrul Tischendorf. Pentateuhul lipseşte aproape în întregime; 3) codex Alexandrinus (=A), copiat în secolul al V-lea, are mai puţine lacune decît celelalte două. Conţine toate cele patru cărţi ale Macabeilor. Pe lîngă acestea, există încă trei manuscrise în unciale, de mai mică importanţă, copiate în secolele V, VI şi VII. Manuscrisele în minuscule, copiate între secolele al IX-lea şi al XVI-lea sînt în jur de o mie şase sute.

Un cuvînt acum, foarte rapid, privitor la ediţii! Prima ediţie a fost publicată în poliglota Complutensis, apărută la Alcalá începînd cu 1514. Cea mai importantă rămîne însă ediţia numită sixtină (după numele Papei Sixt Quintul), publicată la Roma, în 1587, cu intenţia mărturisită de a sluji studierii adîncite a Părinţilor Bisericii. Ediţia sixtină consacră într-un fel codicele Vaticanus. Acesta devine manuscrisul de referinţă pentru toate ediţiile ulterioare, pînă la cea mai recentă, în curs de realizare la Göttingen.

Amintind doar numele lui Homes şi Parsons şi al lui Swete, autorii unor ediţii în secolele imediat următoare, ajungem la celebra ediţie a lui Alfred Rahlfs, publicată pentru întîia oară în 1935 şi devenită imediat ediţia clasică a LXX. Am dat aceste amănunte oarecum fastidioase, întrucît n-am găsit nici o urmă limpede cum că traducerea românească a Bibliei s-ar sprijini pe vreuna din ediţiile abia enumerate. Pentru mine, prototipul după care s-a realizat traducerea acceptată de Sinod rămîne un mister.



Divergenţe între textul Septuagintei şi textul masoretic. Reconciliere à la roumaine



Pentru a elimina din capul locului falsele dificultăţi, specialiştii (precum D. Barthélemy, P.-M. Bogaert, E. Tov) recunosc, în TM şi în LXX, nu două versiuni (una mai fidelă decît alta) ale aceluiaşi „arhitext”, ci „două forme textuale distincte”, respectînd astfel autonomia şi evoluţia specifică fiecăreia. Însuşindu-ne axioma, să mergem mai departe în analiza noastră, neuitînd nici o clipă că la un moment dat va trebui să ne întoarcem la versiunile recente ale Bibliei ortodoxe în româneşte.

Mai întîi, Septuaginta diferă de TM prin numărul de cărţi şi prin ordinea acestora. Unele cărţi şi fragmente, precum Înţelepciunea lui Solomon sau Bel şi dragonul, Suzana (suplimente ale Cărţii lui Daniel) au fost redactate direct în greacă. Apoi, Septuaginta cuprinde patru, nu trei secţiuni principale: Torah, cărţi istorice, cărţi poetice şi sapienţiale, Profeţi, iar ordinea cărţilor diferă de ordinea TM.

În continuare mă voi opri asupra a două tipuri de diferenţe între TM şi LXX: 1) abrevierile sau dezvoltările (fie de o parte, fie de cealaltă) ale unor pasaje ori capitole şi 2) inversarea ordinii unor capitole sau versete (Exod, Proverbe, Siracidul, Iezechiel etc.). Cu această chestiune ating punctul central al textului de faţă. Urmărind neconcordanţele dintre cele două Biblii şi raportîndu-ne apoi la versiunea ortodoxă sinodală, vom obţine un grafic pe baza căruia vom putea oferi un diagnostic. Pentru divergenţele dintre LXX şi TM folosesc excelentul capitol IV, redactat de Olivier Munnich, din La Bible grecque des Septante, Cerf, 1994.

Sfîrşitul cărţii Exodului. În LXX instituţiile cultice sînt descrise de două ori. Prima descriere (cap. 25-31) concordă în mare cu descrierea din TM. Pentru a doua descriere, TM are însă foarte multe elemente suplimentare faţă de LXX. Capitolul 36, 8-34 oferă în greacă o formă abreviată. Cum „rezolvă” traducătorii Bibliei în româneşte această situaţie? Pur şi simplu aleg varianta TM, nu pentru că ar urma un principiu metodologic coerent, ci pentru că varianta oferită de TM e mai lungă.

Deuteronomul! Capitolul 32 cuprinde celebra „Cîntare a lui Moise”, ultimul cuvînt al acestuia înainte de moarte către poporul lui Israel. La versetul 43, LXX are aproape şase rînduri în plus faţă de TM (parte din aceste şase rînduri suplimentare au fost descoperite la Qumran, semn deci că LXX prezintă un text mai vechi decît TM). În TM (urmat, cum am văzut, de tălmăcitorii români pentru fragmentul din Exod) versetul 43 spune doar atît: „Neamuri, slăviţi poporul său, căci el va răzbuna sîngele slujitorilor săi, va face să cadă răzbunarea asupra vrăjmaşilor răscumpărînd astfel pămîntul şi poporul său.” Traducătorii români, dornici să concilieze, se pare, cele două versiuni (prin alegerea sistematică, dar absolut arbitrară, a variantei mai lungi) urmează de data aceasta textul LXX. Versetul 43 sună aşa în Biblia românească: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El şi vă închinaţi Lui toţi îngerii lui Dumnezeu! (în loc de şi să se închine Lui toţi fiii lui Dumnezeu n.n.) Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui şi să se întărească toţi fiii lui Dumnezeu! (în loc de şi să se întărească într-însul toţi îngerii lui Dumnezeu n.n.) Căci El va răzbuna sîngele robilor Săi (în loc de căci sîngele fiilor Săi e răzbunat n.n) şi va răsplăti cu răzbunare vrăjmaşilor Săi şi celor ce-L urăsc le va răsplăti şi va curăţi Domnul pămîntul poporului Său!” Aşadar în cazul Exodului s-a optat pentru versiunea TM, iar în cazul „Cîntării lui Moise” din Deuteronom s-a găsit că e mai bine să se traducă după LXX.

Iosua! Dar nu mai departe de capitolul 20 din Iosua, traducătorii dau iar cîştig de cauză textului masoretic. Căci versetele 4-6 ale acestui capitol lipsesc din LXX. Absenţă compensată la sfîrşitul cărţii, unde LXX prezintă două capitole în plus faţă de TM. Evident şi traducătorii români revin acum la versiunea mai bogată, incluzînd capitolele 34 şi 35 .

1-2 Regi. Textul grec este mai amplu decît TM. Dar şi TM prezintă unele fragmente originale în raport cu LXX. Aşadar lucrurile se prezintă destul de alambicat. Dau cîteva exemple. La sfîrşitul „cîntării Anei” (1 Regi 2), TM are două versete în plus (8-9). În Biblia românească ele apar. La fel se întîmplă şi cu povestea lui Goliat, comprimată în versiunea Septuagintei: Biblia românească redă varianta masoretică, utilizînd însă pentru întreaga carte întîi a Regilor versiunea LXX.

În 3 Regi, LXX introduce un rezumat al domniei lui Solomon la capitolul 35, complet disproporţionat faţă de restul capitolelor. Rezumatul respectiv lipseşte din TM. Biblia românească l-a inclus, după „bunul” ei principiu: nimic nu trebuie lăsat pe dinafară, indiferent de versiune şi de tradiţia instituită de Părinţii Bisericii.

Trec rapid peste alte cărţi spunînd că: pentru Paralipomene, textul grec are cîteva abrevieri (Biblia românească recurge aşadar la versiunea masoretică); pentru Esther, versiunea LXX fiind mai lungă, este preferată; psalmii sînt traduşi tot după versiunea mixtă LXX-TM (cu improvizaţii personale) - s-a adoptat numerotarea LXX, cu un psalm mai puţin, întrucît psalmii 9 şi 10 formează, în greacă, o singură unitate; Proverbele în versiunea LXX prezintă numeroase adăugiri faţă de versiunea masoretică - bănuim varianta aleasă de tălmăcitorii/diortositorii români.

Ajung la cei doisprezece profeţi. Ordinea lor în TM este complet diferită de cea din Septuaginta. Biblia românească o preia pe această din urmă.

După cum afirma, la începutul secolului, unul dintre marii biblişti ai epocii, W. R. Smith, „nu există multe părţi din VT în care divergenţele dintre greacă şi ebraică să fie atît de întinse precum în cartea profetului Ieremia.” Într-adevăr, se ştie acum (graţie unui manuscris-martor) că versiunea greacă are un cu totul alt substrat decît cea ebraică. Pe lîngă faptul că LXX numără cu 2700 de cuvinte mai puţin decît TM, ordinea în care sînt dispuse anumite fragmente diferă enorm. Biblia românească a urmat versiunea masoretică.

(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara