Ruxandra Cesereanu, Fugarii.
Evadări din închisori şi lagăre în
secolul XX, Editura Polirom,
Iaşi, 2016, 226 pag.
Prozatoare, poetă, eseistă,
Ruxandra Cesereanu
s-a dedicat şi cercetării
istorice, preocupată în
chip special de ceea ce
s-a petrecut în Gulagul
românesc, cu pierderea
tuturor libertăţilor, cu persecuţii
şi detenţii politice, dar şi cu
împotrivirea faţă de regimul
totalitar, atâta câtă a fost.
Călătorie spre centrul infernului
(1998), Panopticum.Tortura politică
în secolul XX (2001), Gulagul în
conştiinţa românească (2008) sunt
cărţi ale Ruxandrei Cesereanu hrănite
din această substanţă dramatică.
Li se alătură acum Fugarii. Evadări
din închisori şi lagăre în secolul
XX, cartea care îmi oferă prilejul
acestor câteva însemnări.
Două sunt personalităţile cărora
cartea le este dedicată: Ion Ioanid,
cel care a scris Închisoarea noastră
cea de toate zilele, ilustrând în ea,
prin experienţa proprie, tema evadării,
şi Vasile Cesereanu, bunicul patern
al Ruxandrei, preot greco-catolic,
şi el fost deţinut politic. Un bunic, ne
spune autoarea, „războinic şi pilduitor
din punct de vedere etic”.
O carte aşadar despre evadări şi
evadaţi, dar nu de oricare fel, aşa cum
Ruxandra Cesereanu ne avertizează:
„...am în vizor doar evadările deţinu-
ţilor politici şi ale prizonierilor de
război”. Prin urmare evadările care
au comportat o miză morală, „legate
strict de evadarea dintr-un spaţiu
punitiv, restricţionat şi abuziv”.
Cartea pe care o avem în faţă are
legături, după cum vedem, cu celelalte
cărţi ale Ruxandrei Cesereanu,
prin raportările în toate la ceea ce
autoarea consideră că a fost Gulagul
românesc. Aici tema este a evadării
din acest Gulag, a tentativelor de
evadare, mai exact spus, pentru că
de prea puţine ori evadările au şi
reuşit. Dar nu doar despre spaţiul
autohton este vorba în carte, ci despre
ceea ce s-a întâmplat peste tot unde
regimurile totalitare, comuniste sau
fasciste, au suprimat libertăţile
oamenilor, în vremea noastră şi în
alte epoci. Sunt evocate împrejurări
şi personaje istorice, protagonişti
ai evadărilor de răsunet, izbutite sau
eşuate, nu însă înainte de a defini
evadarea, o acţiune cu mai multe
accepţii. Ea poate fi văzută doar ca
o încălcare a legii, ceea ce este valabil,
ni se spune, pentru deţinuţii de drept
comun. Nu însă şi pentru deţinuţii
politici al căror prizonierat este el
ilegal. În cazul acestora evadarea
devine „o datorie sau o misiune
necesară a acestor prizonieri de
conştiinţă”.
Cartea Ruxandrei Cesereanu devine
tot mai atrăgătoare cu cât trece de
formulările conceptuale pentru a
urmări chestiunea evadării în
materializările ei concrete : fapte şi
oameni. Distinge între categoriile de
evadaţi, unii „veleitari”, alţii „profesionişti”.
Evadările sunt individuale sau colective,
acestea din urmă nefiind posibile
în absenţa unui „creier”, a unui „lider
care să-şi asume deciziile, altfel
evadarea riscând să fie compromisă
de îndoieli şi disensiuni”. Distinge,
cum spuneam, tipuri de evadaţi în
raport de, printre altele, tehnicile
evadării, de mijloacele folosite de cei
în cauză. Există „oamenii-cârtiţă”,
adică evadatorii care sapă tunele,
după cum există „zburătorii”, evadatori
pe calea aerului. Există „maratoniştii”,
evadaţii care s-au angajat în marşuri
infernale, de mii de kilometri, de felul
aceluia întreprins de cei şapte evadaţi
din gulagul sovietic pentru a traversa,
cu picioarele, toată Siberia, Mongolia,
China şi Tibetul. Sunt evocate marile
evadări şi revolte colective, precum
cele de la Treblinka şi Sobibor, cu cei
şase sute de deţinuţi care au izbutit
să evadeze în timpul revoltei şi din
care, la sfârşitul războiului, mai existau
doar patruzeci de supravieţuitori. În
1952 avusese loc încercarea de evadare
de la Aiud, a trei deţinuţi politici
dintre care doi au fost prinşi şi executaţi,
iar unul a reuşit să scape şi să relateze,
mai târziu, povestea evadării. Sunt
evocate cazurile stranii ale unor
evadaţi polonezi antinazişti, dar şi,
paradoxal, antisemiţi. Sunt şi alte
unghiuri de perspectivă în legătură
cu evadaţii din lagăre, unii „războinici
de meserie”, alţii „războinici nativi”,
unii întruchipând tipul „Robinson”,
alţii tipul „Robin Hood”. Sunt recidivişti
celebri ai evadărilor, precum generalul
francez Henri Giraud, prizonier al
germanilor atât în Primul Război
Mondial, cât şi în al Doilea, evadând
în amândouă împrejurările.
Numeroase sunt în cartea Ruxandrei
Cesereanu, cum era de aşteptat,
referirile la Alexandr Soljeniţîn şi
la evadările din gulagul sovietic ale
eroilor săi, în primul rând aceea a
„evadatului convins Gheorghi Pavlovici
Tenno”. Capturat de autorităţi, acesta
e prezentat ţăranilor siberieni drept
„spion american şi canibal”.
O categorie care nu putea fi ignorată
în discuţia despre evadare şi evadaţi
este aceea a „intermediarilor”, jucând
roluri opuse, după cum îi ajută sau
îi trădează pe evadaţi. Procentul unora
pare să fi fost egal cu al celorlalţi,
exprimând, această echivalenţă,
existenţa simultană „a două lumi
diferite”. Neputând să-i câştige de
partea lor pe „intermediari”, evadaţii
încearcă să le obţină măcar neutralitatea.
În finalul cărţii Ruxandra Cesereanu
revine, cum mi se pare cât se poate
de firesc, la Ion Ioanid şi la relatarea
„fascinantă” a acestuia din lagărul
de muncă de la Cavnic. I se pare a
fi fost „un simbol al revoltei şi al
subversiunii”, cu efect atât asupra
victimelor, cât şi a opresorilor. Addenda
cărţii îi este dedicată Lenei Constante,
singura memorialistă a realităţilor
din gulagul de la noi care a încercat
o sinteză a detenţiei feminine. Ruxandra
Cesereanu consideră că se poate vorbi
despre „evocarea tăcută” înfăptuită
de Lena Constante, un demers spiritual:
„Tocmai fiindcă trăieşte acut schisma
suflet-trup, deţinuta descoperă evadarea
tăcută: trupul chircit, purulent
şi fricos este pedepsit în celulă, dar
sufletul a evadat”.
La fel ca şi în cărţile anterioare
ale Ruxandrei Cesereanu şi în aceasta
cercetarea istoriei conduce la impunerea
unor semnificaţii morale.
