Dacă nu cumva mă înşel, Refluxul sensurilor al Anei Blandiana este prima carte de poezie română publicată de editura Humanitas. Exceptând ediţia bibliofilă Nichita Stănescu. Apariţia unui volum de poezie contemporană la scurtă vreme după romanul lui Gheorghe Crăciun, Pupa Russa, indică faptul că, urmând exemplul Polirom-ului, şi Humanitas se gândeşte să parieze pe literatura română contemporană. Numai de n-ar fi nişte excepţii, mai ales că ambii autori s-au lăsat aşteptaţi ani buni cu scrieri inedite, cele două cărţi beneficiind din start de un interes cu mult peste medie.

Ultima carte de poezie publicată de Ana Blandiana a fost Soarele de apoi, în urmă cu patru ani, situaţie explicabilă în măsura în care poeta a avut după �89 o susţinută şi fructuoasă activitate social-politică, mai întâi în cadrul Alianţei Civice, pe care a condus-o între 1991-2001, apoi la Academia Civică, al cărei fondator şi preşedinte este. Critica literară a remarcat că, o dată cu volumul din 1986, Stea de pradă, poezia Anei Blandiana este mai preocupată de real, fără ca acest lucru să însemne schimbarea retoricii reflexiv-impersonale cu biografismul, a rămas la fel de anticonfesivă dar cu o atitudine mai directă, mai revoltată, polemică, cu imagini expresioniste mai pregnante. În volumul din 1990, Arhitectura valurilor, aceste tendinţe sunt vizibile, dar nici pe departe atât de puternice precum în cartea recent apărută. Cititorii fideli ai Anei Blandiana vor găsi aici ingredientele specifice - versul final al poemului Ziar, "mare-ncâlcită de crabi", este, de pildă, imaginea geamănă a unui alt final din volumul de debut "pentru că se lasă iubită de crabi/ mi-e scârbă de mare." (Intoleranţă) -, dar, în egală măsură, se vor putea simţi şi contrariaţi de tonalitatea sumbră a câtorva poeme, de lipsa totală a jovialităţii şi ludicului pe care, sub diverse aspecte şi în concentraţii variate, poeta nu şi le reprima.

Discursul liric actual al Anei Blandiana este de la un capăt la altul serios şi grav, oricum încărcat de un dramatism altădată absent, mai sărac în tropi, deşi obişnuinţa vechilor metafore se simte peste tot. Însă acel declaratism ingenuu, frenetic, entuziasmul verbalizării purităţii, "retorica afectării", cum o numise Nicolae Manolescu, exuberanţa imaginilor şi seninătatea afirmaţiei, nimic nu a mai rămas din volumele anilor �70. Dacă s-a tot vorbit despre influenţa lui Blaga, iată şi un poem corespondent Paradisului în destrămare care surprinde fidel atmosfera apăsătoare şi deşartă a noului volum: "Îngeri bătrâni urât mirositori/ cu iz stătut în penele jilave,/ în părul rar, în pielea scămoşată de insule de psoriazis,/ hărţi scrijelite adânc/ ale unor înspăimântătoare/ tărâmuri necunoscute./ Prea trişti pentru bunevestiri,/ prea slabi pentru sabia de foc,/ se lasă îngropaţi dormitând/ ca nişte seminţe pe care le sameni/ cu dureri reumatice la încheieturile aripelor,/ tot mai ascunse-n pământ,/ tot mai moşnegi, tot mai oameni..." (Îngeri bătrâni) Diferenţă uriaşă între acest poem şi cel intitulat Armura din volumul Ochiul de greier (1981)!

Dacă încă din tabletele adunate în Calitatea de martor (1970) şi reeditate anul trecut Ana Blandiana considera arta ca scop nu ca efect, deşi era conştientă şi chiar afirma artificialitatea intrinsecă a scrisului, acum merge până la capăt şi sugerează inutilitatea, zădărnicia poetului care trăieşte numai scriind, pentru care, totuşi, "nimic din ceea ce nu e scris/ nu există". Volumul se închide cu un poem sugestiv. Secolul este altul, timpul nu mai are ritm şi coerenţă, binele şi răul nu mai pot fi separate, criteriile s-au contaminat, lumea însăşi pare scăpată de sub control, e confuză, contrariantă, străină de-a binelea, limitele s-au fluidizat, iluziile sunt imperceptibile, iar efortul de căutare a unui sens pur a devenit chiar ridicol. Pentru un poet aflat mereu în avangarda expresiei moral-etice a timpului său, noua stare de lucruri marchează o adevărată derivă personală plină de amărăciune şi dezamăgire: "Secolul nostru e secolul trecut/ noi suntem propria noastră istorie/.../ cutremure şi revoluţii care nu ne mai sunt destinate." (Secolul nostru) Din această perspectivă, multe dintre vechile poeme par să-şi fi găsit acum un răspuns, chiar dacă unul în negativ, plin de deznădejde. Ana Blandiana este categorică acolo unde odată ar fi strecurat o firavă îndoială sau un început de interogaţie. Între metafora figurativă a frunţii ca "o piatră peste care trec şi se-ntorc/ valurile fluxului şi ale refluxului" (Fruntea mea, 1990) şi cea cvasi-metafizică "nu văd decât/ fluxul şi refluxul unor sensuri/ reverberate de valul falsificator" (Înţelesurile, 2004) se produce o schimbare de accente vizibilă la toate nivelele. Astfel, volumului Arhitecturii valurilor îi răspunde, dacă vreţi, acest Reflux al sensurilor. Să mai luăm câteva astfel de versuri din cele două cărţi care intră într-un posibil dialog: "când orele sunt sfărâmate, marele/ curaj e să opreşti arătătoarele" (Semnal) - "mai întâi dispar cifrele,/ în timp ce limbile pipăie/ greoaie şi oarbe cadranul,/ nevenindu-le să creadă/ că nu mai au ce arăta" (Cadran) sau "Ars moriendi, înţelepciune/ a lunecării încete/ pe lungile pante ale serii,/ te-am învăţat pe îndelete/ ca pe o rugăciune/ din copilărie/ ca să nu mă sperii/ când vine timpul" (Arta de a muri) - "M-am gândit la ea relativ des/ şi la vârste diferite/ fără spaimă, fără mândrie/ fără ruşine,/ nici eroism, nici păcat." (Sămânţă). Şi în relaţia sentimentală ceva s-a schimbat. Iată începutul splendidului poem Cuplu, de data aceasta din volumul Octombrie, noiembrie, decembrie (1972): "Unii te văd numai pe tine,/ alţii mă văd numai pe mine,/ ne suprapunem atât de perfect/ încât nimeni nu ne poate zări deodată/ şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia/ de unde putem fi zăriţi amândoi." şi iată şi primele versuri ale poemului similar în temă Această oglindă: "Între noi doi/ această oglindă moale, nesigură/ astfel înclinată încât/ eu nu mă văd/ şi tu nu te vezi/ dar te văd/ şi mă vezi,/ ochii ni se întâlnesc/ şi ni se încleştează/ în zarea ei argintie."

Întregul volum este centrat pe metafora mării agitate ("magnifica blană lichidă/ de fiară a apocalipsei"), un topos de altfel recurent în toată poezia Anei Blandiana, deşi niciodată în imagini atât de puternice, îndrăzneţe, dramatice şi violente uneori: "Spuma aruncată pe ţărm ca o spermă/ din burta intrată în putrefacţie/ a oceanului,/ şi penele cu urme de ţiţei/ pierdute de păsări bătrâne,/ şi icrele uscate în peştii morţi demult..." (Plajă)

Am făcut acest excurs comparatistic printre citate pentru a face vizibilă, în egală măsură, schimbarea de tonalitate şi de perspective dar şi o anume coerenţă a poeziei Anei Blandiana care, dincolo de fluctuaţia inerentă, arată un parcurs liric asumat până la capăt indiferent de vârsta biologică şi artistică. Cum spuneam la început, Ana Blandiana este recognocibilă în acest volum chiar dacă, pe alocuri, uşor surprinzătoare în opţiunile morale sau estetice. Poate că formele de expresie lirică, şaizecist-clasicizate, ale Anei Blandiana (spune poeta "zadarnic mă cercetez:/ văd o singură fiinţă/ neschimbată de decenii") sună uşor învechite pentru tânăra generaţie de poeţi mult mai apropiaţi de poezia Angelei Marinescu, de pildă - debutată în 1969, cu cinci ani mai târziu decât autoarea Persoanei întâi plural -, dar ceea ce merită apreciat cu adevărat mi se pare tocmai faptul că, sinceră şi corectă cu ea însăşi, Ana Blandiana rămâne fidelă fanilor şi nu trişează modificându-şi artificial poezia în ton cu vremurile şi cu aşteptările cititorului de poezie postmodernistă. Un delicat poem precum Câteva puncte (probabil cel mai frumos din toată cartea) e fără vârstă, fără gen şi dincolo de orice curent. În fond, adevărata sursă a emoţiei lirice din Refluxul sensurilor este tocmai dureroasa iluzie, efemeritatea tristă, riscul de insignifianţă al scrisului poetului în raport cu timpul şi cu Istoria: "Trecătoare operă/ ca o foaie de hârtie/ pe o apă curgând/ mereu în altă direcţie,/ neavând nici o importanţă/ cine a pus hârtia acolo/ şi dacă a scris ceva pe ea." (Acest poem)