În acest noiembrie imprecis, coborînd, cu bruma, tristeţi, îmi amintesc de April-ul lui Botta. Întunecatul April, versuri apărute în 1937 la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", în colecţia dedicată scriitorilor tineri (manuscrisul luase premiul Fundaţiilor).
O lună-vînător, stilat şi strateg, nu simplu hăitaş, e acest oficiant, în negru solemn, al sfîrşitului de primăvară şi capătului de fir: "Să mă refugiez în cortul pădurii/ Întunecatul April e pe urmele mele,/ Zornăitoare lanţuri tîrăşte/ Şi un cuţit în mîini să mi-l înfigă în coaste." (Ordin). O vedenie a silniciei, răzbunîndu-şi chinul cu alte chinuri şi purtînd, în delicateţea ei de umbră, ameninţări mai puternice decît orice realitate. Ce sînt, în fond, vociferările, pe lîngă economia de cuvinte, storcînd imaginaţia de cele mai profunde spaime ale ei, a spectrului păstrînd o respectuoasă, frisonantă distanţă? "Îmi va porunci laconic: stai." Atît, fără alte explicaţii. Iar teama insinuată adînc în fiecare împlineşte, tăcut, porunca.
Pînă într-acolo încît momîia gonace a unei luni fără însuşiri îşi trimite spuza peste fiinţa vie, pe care o transformă într-o păpuşă încercănată, elegantă şi tristă, de neatins, după ce va fi trecut deja, măcar cu o privire, dincolo: "Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,/ În haine negre, cu ochii stinşi, zîmbind uşor." (Ceai). E o beţie a negrului, nici măcar funerar, cît opac, nelăsînd să se vadă dacă mai e substanţă dincolo de el, de haloul de care se foloseşte ca de-un cocon anapoda, strîngîndu-se în jurul cărnii subţiri pe care ar trebui s-o pregătească de zbor. Toată mişcarea e un vertij, o senzaţie ameţitoare de goană pe loc, o luciditate paralelă, de vapori de opiu care aşază lumea în altă ordine. De pildă, stîrnind, ca sub anestezie, valurile unui trecut înghiţit în semnele, puţine, ale prezentului. Din el răzbat, figuri date spre o chinuitoare vizionare, nicidecum spre atingere, ori aducere înapoi, iubite reci cu voce cunoscută, făpturi bine ştiute purtînd, ca pe un cîştig de dincolo de viaţă, marca discretă a diferitului. În acest acvariu cu himere, viaţa este o miză pe hazard: "Omule, n'ai zărit fugarii?/ Nu stelelor, nu scăpărătoare lună!/ Şi un dulce somn îmi mîngîie ochii/ Şi cade faţa'n palme ca un ban care sună." (Cosmos). O ascunzătoare imperfectă, dînd socoteală despre laşităţile unui temerar, în fond. Ale unui curios, cercetîndu-şi destinul cu veleităţi de savant, pentru a se prăbuşi în dezamăgirile, neîmpăcate, ale scepticului. Consolate cu visări induse: "Atît am visat că nu mai ştiu/ dacă moartea mea e înger sau drac/ dacă în cer s'au ivit stele sau ghimpi,/ Dacă luna e lună sau vultur sau rac?" (Balançoir). Mai mult decît simple vedenii, vădind, în lumea închipuirilor insomniacilor, o nebunie cu metodă.
Descîntece distrugătoare, de om care se face că-i mai pasă, leagă duhuri şi vieţuitoare: "Voi, pescăruşilor/ Ungeţi cu smoală pragul şi clanţa uşilor/ Crima cînd o lua-o la sănătoasa/ tîrască după ea lucrurile, casa." (Proverb). Grăbită pornire-n jos, tratînd reversul elevaţiei lui Baudelaire. Senzaţiile extreme au şi întoarcere, şi aceasta, nu fuga în sine, care-l va istovi, la un moment dat, îl frămîntă pe "arlechinul speriat de moarte". Antrenarea pentru răbdare, repetiţiile pentru ultimul rol, magistral, fiindcă neîngăduitor de retuşuri, sînt antidoturile unei frici care nu-şi află deznodămînt. Asta vrea să fie Lecţia de opium, o divulgare a artificiului unei realităţi artificiale, o renegare a himerelor stimulate să poftească în spaţiul strîmt al unei singurătăţi post-ludum, o învăţare, duioasă facere de curaj, cu plecarea: "Emil, fumătorule sălbatec, tăcut/ Spune adio tărîmului acestuia." Care dintre feţele lui Emil va spune, de fapt, adio, care obraz se va întoarce spre ţara necunoscută, a amintirilor intrate la apa uitării, e-o întrebare la care versul nu răspunde.
Cum nu spune nici cine e Miss Annabel din Frivolitate, pesemne Annabel Lee a lui Poe, moarta frumoasă, iubită şi dincolo de prag. Nici care piesă, care nu-l va mai privi, se coace în minţile făcătorilor de scenarii: "Din toată gloria rămăsese doar o tresă/ Şi dramaturgii scriau o altă piesă." (Bal).
Chipuri ale vieţii, mişcîndu-se dezordonat, frenetic, dar neputîndu-se feri de teribilul declic al unei surprize pe care tragi nădejde, proastă, naivă, că poţi s-o ocoleşti, deşi simţurile ţi-o prezic: "Uşa tainelor se deschide tiptil/ Şi vine, iată, întunecatul April." (Surpriză). Şi continuă, altundeva, de parcă toate poeziile, infuzate de această înspăimîntătoare monomanie, s-ar ţine una de alta ca strofele unui cîntec de trecere: "El vine pentru a mă tămădui/ De febra numită Ťa trăiť" (Linişte). Tămăduire exersată într-o lene care, fără să fie silă de viaţă, e mulţumirea de a o lăsa să treacă, făcîndu-şi programul ei, în care rolul nevolnicului trăitor e cu desăvîrşire marginal: "Dacă pisica cea galbenă va înţelege ceva/ Spune-i că lenea ei seamănă grozav cu lenea mea./ Blonda lumină care se plimbă prin grădină alene, arar,/ Să mă ierte că am fost un cer mereu crepuscular./ Apoi/ Poezie să nu te mai întorci înapoi/ Nu facem o nobilă pereche noi doi./ Alianţa noastră e sfărmată/ Şi aş vrea, poezie, să nu te mai văd niciodată." (Post ludum). Rugăminte din urmă, înainte de o despărţire brutală. Pentru că nu există, pare-se, suficient exerciţiu pentru eleganţa unui adio, chiar şi la un maniac al rolului final. Ieşirea e, orice i-ai face, grăbită şi nu îndeajuns pusă la punct, viaţa care se iroseşte pentru a o şlefui fiind, în scurtimea ei, un imperfect răgaz de repetiţii. Iar lumina care începe să se vadă, în negura unei luni ca un destin blestemat, e deja semnul trecerii dincolo de nori. Fie ei de opiu sau de hîrtie.
