Pentru Mircea Martin, dicţiunea ideilor pare să reprezinte în primul rând un concept teoretic şi abia în al doilea titlul unei cărţi proprii.
Faptul e cum nu se poate mai ilustrativ pentru ceea ce înseamnă profesionalism în critica literară. Nu numai o sumă de virtuţi accesorii (onestitate, consecvenţă, prezenţă de spirit, intuiţie, siguranţă a gustului), ci şi o alta, fundamentală, înnăscută, de natură etic intelectuală, care trebuie să fie un liant pentru toate celelalte. Pe aceasta din urmă, Mircea Martin o posedă fără rest. Limbajul său nu e niciodată pândit de tentaţia dedublării. Scrisul său nu admite reformulări. Iar când devine, pe spaţii mici, aluziv sau când foloseşte, în plin discurs academic, sugestia, putem fi siguri că n-o face cu trimitere la contingent. Despre acesta, atunci când vorbeşte, vorbeşte pe fără înconjur.
Reeditându-şi acum Dicţiunea ideilor, Mircea Martin e, cum spuneam, mai preocupat de concept decât de succes. Faţă de cuprinsul iniţial, din 1981, al cărţii, au apărut, de altfel, câteva modificări, care arată că, din punctul de vedere al autorului, conţinutul nu e cel mai important. (Astfel: vechiul eseu despre Benjamin Fondane a fost înlocuit cu unul de dată recentă, dedicat publicisticii politice a aceluiaşi, studiul despre Gaetan Picon, reluat între timp în Geometrie şi fineţe, a fost eliminat de aici, apărând în schimb altele două, Între ce şi cum: Jaap Lintvelt şi „punctul de vedere " în roman, respectiv Matei Călinescu şi feţele modernităţii.) Ce pare să conteze pentru el acum e prezenţa activă conceptului în spaţiul public. O prezenţă pe care o consideră, în subsidiar, strict necesară.
În plus, precedând cuvântul înainte la ediţia întâi, şi-a făcut loc în cea de astăzi un adevărat studiu, consistent inclusiv ca număr de pagini, care adânceşte câteva din observaţiile mai vechi referitoare la dicţiunea ideilor. Adânceşte, adică sporeşte vehemenţa. Căci acum, datorită acestor noi precizări introductive, modalitatea de definire a conceptului nu pare să mai aibă neutralitatea din urmă cu aproape trei decenii. Dacă neutralitate o fi fost aceea. Căci nu-i exclus ca, atunci ca şi acum, sintagma aceasta, atât de echilibrată în tensiunile ei interne, să fi avut o oricât de discretă încărcătură polemică. Să se fi opus, aşadar, de la bun început exceselor verbale de genul beţiei de cuvinte sau limbii de lemn.
Iată cum sună paragraful final al postfeţei de atunci (numită, ludic, Dicţiunea ideilor, un manifest în loc de postfaţă), păstrată în ediţia de astăzi: „Se înţelege din tot ce am spus până acum că dicţiunea care ne interesează nu înseamnă pronunţie neapărat festivă, ci răspicare firească, adecvare continuă. Nimic declamativ aşadar, întrucât ceea ce se declamă e întotdeauna anterior declamaţiei propriu-zise. Or, aici vorbim de concrescenţa ideii cu expresie. Nimic care să ţină de o cosmetică fonologică sau de vreo gesticulaţie fotogenică. Am spus anume dicţiunea ideilor (nu a cuvintelor) spre a sublinia că actul expresiei, aşa cum îl concepem, implică şi punerea în pagină, şi decupajul de ansamblu. Nu simpla formulare ori reformulare, deci, dar construcţia şi reconstrucţia, încatenarea ideilor, emergenţa lor captată şi călăuzită. Dicţiunea ideilor şi nu retorica lor pentru că dicţiunea implică organicitatea şi, dacă termenul nu e, cumva, prezumţios, trăirea." (p. 257)
În rândurile acestea, ferme, dar calme, Mircea Martin tocmai încheia o frumoasă pledoarie pentru stil, înţeles esenţial (şi nu ornamental) ca făcând corp comun cu ideea (şi nu, aşa cum îndeobşte se spune, îmbrăcând-o). Nu se dădea în vânt după un impresionism plin de gratuităţi narcisiste, dar nu îi menaja nici pe tinerii comentatori seduşi de jargoanele scientiste ale momentului, îndeosebi, la vremea aceea, de cel al semioticii. Cerea deopotrivă, cu tact pedagogic, rigoare în demonstraţie şi eleganţă în conducerea acesteia.
Altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte textul adăugat noii ediţii (intitulat Din nou despre dicţiunea ideilor sau despre natural, artificial şi autentic - în scris şi în viaţă). Diferenţa de ton e imediat perceptibilă, polemistul devenind la răstimpuri sarcastic. Nemulţumirea distantă a lui Mircea Martin, pe care am văzut-o la lucru mai sus, va căpăta aici o nuanţă suplimentară de apropiere şi de urgenţă. Întreaga armătură argumentativă ar merita reprodusă. Dar, pentru ce ne interesează acum, o mostră, extrasă nu tocmai la întâmplare, e de ajuns:
„Acesta ar putea fi argumentul celor care mizează pe «naturaleţe», «spontaneitate» şi, ca un corolar, pe «autenticitate». Nu puţini dintre ei - mai ales în ultima vreme şi cu deosebire la noi - se aştern la scris pur şi simplu, ca şi cum ar deschide un robinet sau ar da cep la un vas totdeauna prea plin. Nu-i opreşte decât întâmplarea, împrejurarea, termenul dat din afară. Ideile, câte sunt, ni se prezintă într-o succesiune aleatorie, înecate în detalii autobiografice sau chiar meteorologice, menite să compună o «atmosferă». Deseori, ei vor să lase impresia că nu gândesc înainte, ci chiar în timpul în care scriu; rezultatul este că, nu o dată, în loc să aflăm concluzia la care au ajuns, asistăm, în eseurile sau articolele lor, doar la faze intermediare sau la volute ample în jurul unor titluri îmbietoare care nu sunt decât promisiuni neţinute. Am descris ipostaze caricaturale, frecvente totuşi în peisajul actual, spre a atrage atenţia asupra unor simptome sau tendinţe asemănătoare ce se pot regăsi uneori şi la autori cunoscuţi." (pp. 7-8)
Semnalul de alarmă vizează nici mai mult, nici mai puţin decât precaritatea culturală (căci carenţele stilistice se justifică şi altfel decât prin nişte simple deprinderi greşit învăţate) a criticii de azi. S-a tot vorbit, şi încă se vorbeşte, despre o remarcabilă revigorare a acestei magistraturi, pe care, surmontând pierderile unui deceniu nefast, tânăra generaţie ar fi repus-o pe picioare în ultimii ani. Personal, am mari îndoieli. Confuzia se datorează, după părerea mea, unei infuzii de capital pe piaţa editorială, în stare să dea întregii industrii literare un amăgitor aer glossy. Aşa încât recenzenţii, din ce în ce mai numeroşi, creează senzaţia de mobilitate. Oricum, faptul că, într-un cor de entuziaşti (din care nu lipsesc Al. Cistelecan şi Dan C. Mihăilescu), Mircea Martin e singurul care se dezice categoric de opinia colectivă, e un îmbucurător semn al firescului.
Totuşi, cred că iluzia autenticistă pe care Mircea Martin le-o impută comentatorilor nu-i foarte la locul ei. E drept că poeţii şi prozatorii aşa-numitei generaţii două mii au defilat o vreme sub acest steag de împrumut, dar nu cunosc nici un critic, mai bun sau mai rău, care să fi căzut într-o asemenea plasă.
Despre restul eseurilor din carte n-am spus nimic, preferând să urmăresc sistemul de priorităţi al autorului. E de la sine înţeles că, dacă nu le-aţi citit deja în prima ediţie, merită, cu atât mai mult, s-o faceţi acum în cea de-a doua.
