Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Semicentenarul unei reviste - La „Steaua“ care a răsărit de Adrian Popescu


Am certitudinea, azi, că la revista “Steaua” dorinţa reconectării cu valorile interbelice a fost şi o încercare de a impune, în fond şi în formă, o binecunoscută distincţie lovinesciană, de separare a esteticului de etnic şi de etic. Act, aşadar, de restituire şi recuperare a scriitorilor interbelici, dar acţiune, în subtext, de redobândire a unui prestigiu, existent altă dată, în vremuri normale, al eminenţei esteticului. Recuperarea unor nume, dar şi a unei condiţii privilegiate, sau mai libere, oricum, a demnităţii unei profesii, a unui statut social “liberal”, în sensul meseriilor medievale, recunoaşterea unei “bresle” cu secretele sale profesionale, ierarhiile ei, diferite de cele oficiale, în lumea socialismului omogenizator al diferenţelor. Iată lucrarea vreme de multe şi agitate decenii a revistei Uniunii Scriitorilor, revistă cu profil ireductibil.

Literatura nu trebuie să se supună, într-o viziune modernistă, contemporană, insinuau steliştii anilor ’50, ’60, “comenzii sociale”, adică unui eticism ideologizat, nici etnicului transformat în patriotism demagogic. Ea, literatura, are propriile legi ale creşterii şi descreşterii valorice, tematice, orizontul său este mereu în mişcare, fluid, nu poate încremeni în forma baladei epice a unui Deşliu, sau în simplismul unor contraste poetizate, afirmau steliştii la Congresul scriitorilor din 1956. Poziţii de bun simţ, de fapt, insurgente în contextul epocii, curajoase atunci, normale acum. Între ele destine de scriitori, cariere, exiluri, destrămări, refaceri cu tineri redactori, morţi, o viaţă dedicată cărţilor, paginilor ude de cerneala tipografiei, apoi de cea a tonerului. Format mare, format carte, grafica lui Bour, rubrici tradiţionale, rubrici noi, generaţii, schimbul lor, mesaje preluate, predate, traseul existenţei unei publicaţii care înseamnă numele celor care s-au mutat de aici în cerul altor cetăţi decât cea a literelor, dar şi fluxul necontenit de energie spirit, forţă intelectuală, ambiţie şi dorinţă.

Se petrece la publicaţia transilvană, în deceniul 5 si 6, un fel de preambul al procesului, numit mai târziu, de “valorificare a moştenirii literare”, de reabilitare, de prin ’64, a valorilor controversate până atunci. Practic, rejudecarea unui proces stalinist, grăbit, nedrept, îndreptat împotriva unor autori de talia lui Blaga, Voiculescu, Vinea, Pillat, sau Adrian Maniu începe la Cluj. Cu pruden-ţele şi acoperirea de rigoare a redactorilor de atunci, ei reintră în ţară, în propria lor ţară (din frigul depozitelor interzise), via Cluj. Interbelicii exemplari, canonici sunt toleraţi de nu deplin acceptaţi acum de canonul socialist, canon jdanovist, s-a spus, deteriorat lent, dar ireversibil. Pe acest amurg al idolilor cu consistenţă precară axiologic, îşi recapătă strălucirea, sau măcar o parte din ea, pentru ochii tinerilor cititori, câteva mari nume de poeţi, recitiţi, restituiţi sistematic, oficial, în Istoria literaturii române între cele două războaie, iniţial un curs, 1964, apoi amplificat în cele două tomuri, 1967-1975 ale lui Ovid S. Crohmălniceanu. Reintrarea unor interbelici pe orbita contemporană începe discret în oraşul lui Blaga, în anii dinainte de 1960, apoi după, la o revistă unde însuşi poetul Poemelor luminii, pus la index, reapare, cu traduceri, apoi cu poemul Lauda seminţelor. Nu mai puţin importantă este, ceva mai tîrziu, 1975, lucrarea lui Dumitru Micu despre “Gîndirea”, model, într-o oarecare măsură, a primei reviste literare postbelice din Transilvania, “Steaua”. E linia majoră a revistei înfiinţate în 1949, cu numele de “Almanahul literar”, coordonată de M.R. Paraschivescu, Geo Dumirescu, iniţial, devenită din ’54, “Steaua”, unde A.E. Baconsky e redactor-şef, până în ’59, când Aurel Rău preia conducerea revistei devenită, în timp, sinonimă cu spiritul de modernitate bine temperat, echilibru şi cosmopolită deschidere. Chiar dacă nici Nichita Stănescu, nici Ioan Alexandru nu debutează efectiv aici, lunarele au ritmul lor care nu ţin, nu au cum, pasul cu impetuozitatea poeţilor tineri din anii ’60, ei publică de la începuturile lor literare la revista ardeleană care-şi avea rolul ei, se vede, în validarea unui talent. Din redacţia revistei de pe strada Horea fac parte poeţi ca Ion Brad, Ion Horea, plecaţi apoi la Bucureşti, debutează Petre Stoica, în 1956, aici şi în “Tânărul scriitor”, cu o poezie de o frapantă modernitate. De fapt, Petre Stoica, redactorul asociat, aflat în Capitală, ca şi Modest Morariu, şi el intens publicat de revistă, au o poetică foarte pe gustul steliştilor, inteligent-ironică, ludică, antiretorică, rafinată şi concret-umilă, anticipând multe experienţe de mult mai târziu. Traducerile din germană ale lui Petre Stoica, poemele sale din ’70 au un rol formator, ca şi antologia lui Baconsky din poezia universală, pentru tinerii autori. Poezia se şi învăţa la “Steaua”, pe textele exemplare ale modernilor, cu talentul se năştea fiecare. Şi Ana Blandiana şi Ion Pop, Nicolae Prelipceanu sau Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Gheorghe Grigurcu, Ion Cocora, Florenţa Albu, Dinu Flămând sau Ion Mircea, pentru a da numele cele mai diverse, sunt frecvent publicaţi de revistă. Nu trebuie uitaţi Tiberiu Utan sau Alexandru Andriţoiu din vechea gardă. Criticii Cornel Regman, Dumitru Micu au un stagiu de un an sau mai mulţi aici, cum se ştie. Mircea Zaciu, Florian Potra, Dumitru Mircea fac parte un scurt timp din redacţie, Ion Vlad ţine cronica dramatică, apoi pe cea literară, alte multe nume apar în revistă, constant. Sugerăm, nu inventariem, aici.

Acum, se împlinesc deci 50 de ani de la apariţia primului număr, scos la început de aprilie. Sentimentul a fost negreşit, acum o jumătate de veac, primăvăratec-iaugural, de redeşteptare a speranţei că scrisul, dacă nu biruie vremurile, se poate strecura în inimi să le îmbărbăteze prin frumuseţea lui care nu ţine cont de vitregii, circumstanţe, plenare sau congrese. E deasupra lor, chiar dacă participă la ele.

Ea, publicaţia transilvană, ce are, teoretic, sau, mai precis, avea, efectiv, o difuzare în toată ţara, şi-a purtat de-a lungul multor decenii, consecventă, “bătăliile sale pentru estetic”, pentru impunerea unei formule lirice antidogmatice, libere, pe de o parte, deschise polenului valoric, fecund axiologic, venind din cele patru zări, pe de alta. Descoperirea prin ceilalţi a nucleului său ideatic, propriu, ireductibil, a fost o dublă mişcare, în doi timpi, a programului revistei, program implicit, care dorea să se ţină departe de ingerinţele ideologice, prin cultivarea unui elitism nu de puţine ori criticat dur de la centru. Prin traduceri erau oferite alte repere valorice unui cititor uşor de derutat de bonzii literari ai zilei, efemeri lozincarzi popularizaţi de manuale şi propaganda vremii, tulburi, frunzoşi, “tomişti” fără Sfântul Toma.

Astfel, “poezia de notaţie”, cu punct de plecare posibil în lirica unor ermetici italieni, ca Ungaretti, Montale, Quasimodo, sau insolitul Saba, alături de traducerile acoperind mari arii culturale, inclusiv din literele europene occidentale, ne dau măsura unor degajări de presiunile ideologiei totalitare şi a originalităţii unor volume de versuri semnate de A. E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea. Primii doi mai hieratic-elaboraţi, pe linia pomenitului ermetism, epură a realului, Aurel Gurghianu mai campestru-elegiac, un fel de reînviat Giovanni Pascoli, iar Victor Felea, poate mai aproape de simplitatea concretă, de citadinismul triestinului Saba. Petre Stoica se aliază şi el cu o poezie cu nuclee postmoderne, dezinhibată, subtil polemică.

Eugen Negrici, în radiografierea epocii totalitare, în diagnozele referitoare la poezie, dă un certificat de nemalignitate poeziei şi programului practicat la revista clujeană. În Poezia sub comunism. Lărgirea ariei tematic. Rolul revistei “Steaua”, remarcă: “politica redacţională promovată de nucleul conducerii (A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea) care a izbutit printr-un număr relativ mic de concesiii şi printr-un joc de oglinzi înşelător să pună în circuit o literatură cu puţine şi neglijabile resturi partinice.” Cu aceste “victorii de etapă”, obţinute în condiţii de război ideologic, cu tactice învăluiri ale potentaţilor, retrageri silite de directive, sau incursiuni temerare, cu steagul estetismului sus, generaţia primă a „Stelei“ se poate mândri pe bună dreptate. Redactori la revistă au fost, în anii ’70, ’80, Virgil Nistor, Aurel Sorobetea, Mircea Ghiţulescu, Constantin Cubleşan, generaţii diferite, peocupări diverse, temperamente şi crezuri estetice complementare, armonizate în funcţie de cerinţele revistei. Ultimul angajat a fost latinistul Vasile Sav.

Cei care am dorit să o relansăm, înnoită, revista, după ’89, apoi după 2000, redactori vechi sau noi, am mizat de această dată nu pe poezie, aflată într-o retragere generală, pe exerciţiul critic şi pe eseistică, pe restituirea scriitorilor din exil, de la Nicu Caranica la Petru Dumitriu, de la Vintilă Horea la Titu Popescu, pe acuitatea unor tineri cu o solidă formaţie culturală, cu lecturi şi metode la zi, capabili să respecte valoarea, indiferent de apartenenţa lor la o generaţie sau alta, sau la o formulă. Mesele rotunde şi interviurile au fost preferate studiilor cu numeroase note de subsol, excelente articole docte, dar nepotrivite într-o publicaţie lunară. Tipul consacrat de tabloid, structurat ca magazin literar cu deschideri spre plastică, muzică jazz, l-am considerat valabil încă, dând întâietate talentului matur, sau în formare, nu improvizaţiei, fireşte, intuiţiei totalizante, dar nu acribiei specializării.

În cazul colaboratorilor noştri constanţi, de la, să spunem, istoricul ideilor Ovidiu Pecican, la criticul mentalităţilor care este Ioana Bot, la analizele socio-literare ale Sandei Cordoş, la paginile unor eseişti bine cotaţi ca Ion Pop, Corin Braga, Stefan Borbely, Horea Poenar sau Mihaela Ursa, Luminiţa Urs, cele două laturi, talentul şi formaţia doctă, au coincis. Rubricile unui Gh. Grigurcu, Florin Mihăilescu, Caius Traian Dragomir, Mircea Petean au fost, în intenţia revistei, ferestre spre diversitatea contemporană, puncte de vedere nu întotdeauna suprapunându-se peste cele ale redacţiei.

La revistă au fost publicate, mai înainte de a deveni carte, eseurile Ruxandrei Cesereanu despre literatura gulagului, cronicile tânărului Constantin Cubleşan, care sperăm că vor deveni, un serial despre Perpessicius semnat de T. Tihan, în ultimii ani,toţi trei, plus Virgil Mihaiu, membri ai redacţiei restructurate după ’89. Cei mai tineri asigură cronica literară, rubricile de “Confluenţe”, ori “Unghiuri şi antinomii”, aşa cum tranşantul Virgil Ardeleanu, ponderatul Mircea Tomuş, sau talentatul Petru Poantă au asigurat, ei mai ales, ani buni, cronica literară, una care conta în ţară. “Steaua”nu a fost, nu a dorit să se înfeudeze unor localisme. Să ne amintim rubricile lui Nicolae Manolescu, “Teme”, Gabriela Melinescu, Maria Luiza Cristescu. Şi Steinhardt a avut numeroase articole la revista pe care o vizita, prin anii ’80, dis-de-dimineaţă, sosit de la Rohia, cu sămânţă de vorbă duhovnicească, prietenos, sobru, dar cald pe neaştepate, conversând cu mine până se făcea ora de vizită la Arhiepiscopia din vecini. Ager, argint viu, scria despre curaj în epoca laşităţilor şi despre tinerii poeţi când aceştia nu puteau să debuteze, firesc, cu o carte a lor, ci doar în grup, în antologii. Morgă, nu, ţinută, da. Baston, politeţe de regăţean care ştie din familie franceza de salon. Şi răspunsul la întrebarea mea, când îl cercetam, împreună cu Teohar Mihadaş, la Clinica Medicală a III-a (altfel medicii, profesorii, vezi Zaciu, şi poeţii clujeni sunt de încredere) că ar vrea “biscuiţi de 1 leu”. Adică dacă e să-i aduc şi eu ceva bolnavului, care stă cu cartea de rugăciuni a lui Dinu Pillat pe noptiera albă, scorojită de vopsea la colţuri, atunci să-i aduc biscuiţi simpli, şi Dumnezeu zic scolasticii, adaug, e simplu, nu se poate descompune, divide, termina, deci din ăia cu făină, apă şi sare. Destul, prea destul pentru a fi iubit de stelişti vechi sau noi, de a-i păstra manuscrisele sau a mai încerca o dată, poate trece, nu-s atenţi, să publicăm articolul respins de cenzură. Medicii au fost ca şi preoţii sau călugării prezenţe familiare la “Steaua”. O tradiţie de familie.

Dar Noica, silueta sa longilină, bascul care îi dădea un aer semeţ? Calm, cu gesturi măsurate, de gentleman, sosit tot pe la opt, în redacţie, unde-s singur deocamdată, redacţie aflată pe atunci lângă Teatrul Naţional. Nu vă amintiţi oare rubrica lui despre arhei, începută aici, un eseu dens despre cosmos, conversaţia simplă, dar pertinenţa frazei lui, căuta suprainteligenţele clujene, Marga, Papahagi, “antrenorul” cum spunea despre sine iscodea prin provincie după cei dotaţi pentru Păltinişul “catarilor”. Nu s-au potrivit lucrurile, atunci, dar Pleşu, Papahagi şi Marga mai târziu, da.

Cel puţin doi importanţi prozatori au ieşit de la “Steaua”, D. R. Popescu, Eugen Uricaru, redactor aici vreo trei decenii, ca şi Leonida Neamţu. Prin redacţie au trecut după ’89, Alexandru Vlad, Marta Petreu. N-au stat mult, erau prea plini de energia noului început de ţară, de promisiunile împlinite, nu peste mult timp, ale altor publicaţii.

Perspectiva totalizantă, înţelegerea inuitivă, imaginaţia creatoare, trei direcţii care se îmbină, pe acestea trei le-am preferat descrierilor minuţioase şi fastidioase, aplicărilor savant-sterile, deformate de zel neofit, a decretelor multiculturalismului la modă în lumea literelor. Nu ne lasă indiferenţi dezbaterile zilei, vezi mesele rotunde despe nord şi sud, centru şi provincie, generaţie şi canon, masculin şi feminin, criza revistelor, dar nu ne facem o preocupare specifică din promovarea “diferenţei” decât sub forma excelenţei artistice, nu ideologice. Scrisorile de dragoste ale lui Dimov, de pildă, publicate în “ante prima” , în avanpremieră, în paginile “Stelei” de către Corin Braga.

Mai are preţ la revista “Steaua” interogaţia asupra unor temeiuri ontologice, conţinuturile spirituale, construcţia de sine, culturală, instituţională, şi abia apoi deconstrucţia. La revistă au fost şi sunt bine primiţi şi contestatarii metodelor critice tradiţionale, tematice sau psihocritice, dar am pretins ca ele, aceste contestări, să fie formulate argumentat, neîntunecate de prejudecata noului. Au încă utilitatea lor şi demersurile de-acum clasice ale cercetării litarare, analizele pe textele unor interbelici, Goga, Perpessicius, Cotruş, şi impresionismul de sorginte galică şi eseul critic subiectiv, lectura evenimentului isoric în cheie pozitivistă sau simbolică, condiţia publicării lor e talentul autorului şi adecvarea la operă, la întreg.

Poezia, e drept, a fost mai rar, mai parcimonios, publicată în revistă după 2000, e necesara sobrietate de după marele festin liric de aproape cinci decenii. Dar cronicile despre poezie sau câte o pagină de autor de primă mărime, exigent cântărită, e încrederea că poezia se bucură de aura sa, pe lângă eseu sau un dialog de zile mari cu Adrian Marino, Matei Călinescu, Wunenburger, Bruno Mazzoni, Lorenzo Renzi. Regina detronată de isteţimea jurnalui sau de magia memoriilor are farmecul şi autoritatea sa, chiar dacă vorbeşte, în noul mileniu, mai rar, dar cu atât mai memorabil, la o revistă care trebuie să răspundă miilor de provocări ale prezentului continuu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara