Cassian Maria
Spiridon, Duş-
manii societăţii
sau Cînd pacienţ
ii pun stă-
pînire pe ospiciu.
Atitudini literare,
Editura Cartea
Românească,
Bucureşti, 2017,
290 pag.
sîrguinţa tenace cu care se ocupă de
peste 20 de ani de „Convorbiri literare“
face din Cassian Maria Spiridon un
cerber găzetăresc în accepţia nobilă a termenului.
Avem o nefastă prejudecată cu privire la cerber,
pe care ni-l închipuim neapărat ca pe o fiară
cu mai multe capete, din gîndirea cărora nu
poate ieşi la iveală decît ceva malefic. În realitate,
cerberul e prin excelenţă paznicul pragului,
iar actualul fenomen literar e cu precădere o
zonă a pragului, pe limenul căruia îşi dau întîlnire
literele celor care au murit cu literele celor
care sînt încă vii. Comunicarea aceasta peste
secole, atunci cînd e găzduită în paginile unei
reviste, are şanse mai mari de a atinge un rang
doct dacă se petrece sub privirea atentă a unui
observator în a cărui minte destinul revistei
ajunge să se identifice cu propria biografie.
Acesta e cazul lui Cassian Maria Spiridon.
Dacă nu vă place cerber îi puteţi spune
centaur, înger păzitor sau vameş, căci rolul lui
Cassian Maria Spiridon e acelaşi: să dea viaţă
unei reviste căreia îi păzeşte pragul de ingerinţa
unor autori cu a căror gîndire nu e în acord.
Tocmai de aceea în redactorul-şef al „Convorbirilor
literare“ am văzut mereu un dispecer care nu
a şovăit în a-şi pune revista în matca unei gîndiri
conservatoare, de la direcţia căreia nu s-a îndepărtat
defel, detaliu de altfel uşor recognoscibil în echipa
de colaboratori pe care o etalează în fiecare lună.
Ce-l scoate pe Cassian Maria Spiridon
din parametrii clasici ai unui păzitor atins de
„cerbicie“ cronică e calmul flegmatic cu care
întîmpină tracasările inerente vieţii literare.
Anevoie ţi-l poţi închipui ieşindu-şi din pepeni,
spre a aluneca în izbucniri impulsive ce-i risipesc
seninătatea obişnuită. Când se loveşte de piedici,
mustăceşte, cînd e pus la zid, cîrteşte, dar niciodată
nu-şi pierde timbrul simandicos de fiinţă politicoasă.
Cassian e bonom şi tacticos, ca un ins din firea
căruia pripeala şi panica au dispărut cu totul.
Pe vremuri, despre insul posedînd o morgă
impasibilă se spunea că are „segniţie“ cavalerească,
un soi de indiferenţă limfatică care îl făcea imun
la agresiuni psihice. Segniţia este însuşirea
definitorie pentru inşii a căror dispoziţie nu
depinde de toxinele anturajului în care se află.
Şi chiar dacă în jur furtuna nervilor pluteşte
ameninţător, un aer neglijent, de indiferenţă
calmă, îl înconjoară cu un brîu de carantină pe
„flegmaticul segniţios“. De fapt, ultima expresie
este un pleonasm flagrant, şi dacă totuşi îl folosesc
e pentru a întări nuanţa cuvîntului. Cassian
Maria Spiridon e un cerber gazetăresc pătruns
de segniţie imperturbabilă.
La fiecare doi-trei ani, centaurul segniţios
îşi adună în volum textele pe care le-a publicat
în „Convorbiri literare“, iar Duşmanii societăţii
sau Cînd pacienţii pun stăpînire pe ospiciu e cel
de-al zecelea. Judecate în sine, textele aduc cu o
suită de note de lectură pe care autorul le întocmeşte
în marginea cărţilor pe care le-a citit. Excepţie
face textul aniversar la 150 de ani de la apariţia
primului număr (la 1 martie 1867) al „Convoririlor
literare“. Restul însemnărilor sînt nişte rezumate
amănunţite, cu multe citate
şi multe parafrazări, de-a
lungul cărora Cassian face
conspectul volumului cu
pricina. Neajunsul acestui
mod de a comenta o carte
e stricta dependenţă de litera
ei, comentariile fiind nişte
anexe ce redau într-o formă
concentrată ideile din original.
E greu de depistat coeficientul
personal al contribuţiei lui
Cassian. Rolul lui pare a fi
cel al unei oglinzi ce răsfrînge
originalul fără a-l modifica,
ca într-o redare fidelă a
nuanţelor iniţiale.
De altfel el însuşi,
referindu-se la alura bizară
a acestor texte, scrie: „Nu
mi-am propus nici în acest
volum a face critică, în sensul
curent al cuvîntului, şi nici
obişnuita eseistică. Aceste
articole exprimă sau/şi infirmă, cu prioritate,
cîteva opinii, în genere o atitudine cît mai coerentă
faţă de un eveniment, îndeobşte literar, ori faţă
de o carte, de o personalitate, de o temă în
dezbatere curentă sau referitoare la viaţa
revistei «Convorbiri literare» etc. încercînd
a fi o istorie în desfăşurare a vieţii publicistice
şi de idei, dar şi a vieţii literare naţionale.
Nu am schimbat nimic faţă de cele publicate,
în afara greşelilor inerente de tipar,
asigurînd astfel o fidelitate cel puţin
temporară a diverselor atitudini literare
(adunate aici în al zecelea volum) impuse
de evenimente, la care m-am străduit
să dau un răspuns propriu“ (p. 7).
Dacă nu ar fi la mijloc segniţia de
care vorbeam, cu greu îmi pot explica
răbdarea cu care Cassian Maria Spiridon
conspectează o falangă de masoreţi marxişti,
de la Guy Debord la Günther Anders, în
ale căror cărţi vezi cum inşi iremediabili
dresaţi îşi paradesc minţile în numele
marotei socialiste. Cînd constaţi îndărătnicia
cu care Debord sau Anders fac uz, la fiecare
două propoziţii, de cîte unul din cuvintelestindard
al idioţeniei marxiste – capital, marfă,
exploatare, înstrăinare – cititorul nu poate rămîne
decît cu o singură impresie: că a-i citi e o curată
pierdere de vreme, afară doar de cazul cînd ţiai
pus în minte să cercetezi în detaliu morişca
de inepţii pe care secolul al XX-lea le-a revărsat
cu inconştienţă asupra memoriei colective.
