Pe pagina de gardă a unei cărţi utilitare - un fel de Statele lumii de la 1939, cu geografie, economie şi dinastii, cît să faci impresie în societate - botezată Cartea intelectualului, colonelul Georgescu Ioan lasă scris aşa: "închin această carte intelectualului român". Mişcătoare dedicaţie, de nu te-ar chinui subtextul unui vers din Eminescu: "Pune-te de-nvaţă, dragă, nu ştii carte, nu ştii carte". Pe el stă filosofia pamfletului, ca piesă educativă, care "izbuteşte să strecoare îndoiala de sine însuş în chiar personagiul pamfletizat". Dacă, mai mult, înjurătura e literatură, numele birjarului e Arghezi. I-am citit răfuielile brute cu lumea rafinată (sau invers...) în ediţia din '79, de la Minerva, în care Mariana Ionescu adună, adăugîndu-le postfaţă şi bibliografie, bucăţi deja tipărite şi prospături din periodice. Două lucruri li se cer: autoritate şi stil. Fără ele, pamfletul - cît de des o vedem azi, cînd nu mai ştim decît să rîdem, fără castigat mores - e doar o golănie: "Primim, în lipsa obiectivităţii studioase, anoste, a criticii, cu bună dispoziţie insulta. Dar o voim inteligentă, şi-i pretindem, ca pentru cîntece şi blesteme, o situaţie şi un stil. A "înjura" e o artă literară tot atît de spinoasă ca şi lauda, în acatiste, în sonete, sau la... "notiţe". Pînă astăzi, intelectul omenesc nu a depăşit unicele sale două resurse: admiraţia şi repulsia - şi în aceste două extreme spiritul trebuie să se comporte cu o egală putere. Omul sentimental e un degenerat dacă nu ştie, iubind frumos, să urască admirabil...".

Arghezi dă nume peste nume, şi pare că intră în dispute mici. Însă o generalitate paradoxală, ca a poeziei făcute, în fond, din sentimentele unui singur om, te face să citezi, din marfa unor vechi pricini, cu prudenţă. Imposibil, cu situaţii şi cuvinte de acum 70 de ani, să nu atingi pe cineva. Cronicile zilelor noastre, acelea programatic înţepate, au soarta scrisorilor în care te plîngi de guturai. Peste o lună, cînd primeşti răspuns, te necăjeşte-abia o răguşeală. Veninurile lui Arghezi, ţin, în schimb, peste-un război şi două regimuri. De pildă: "Doamna sau Domnişoara îşi face un zmeu turcesc. O revistă, o gazetă. [...] manuscrise, poştă, corectură, a doua corectură, bun de tipar, revizie, noţiuni de corp, corp opt, corp zece, aldin şi cursiv, clişeu, colaborări, redacţie, administraţie: ah! ce acţiune! La nouă doamna era la tipografie, la unsprezece la redacţie, la douăsprezece şi jumătate vedea pagina, la patru trăgea, la şapte expedia şi avea nervi. Unde e doamna? E la datorie...". Şi încă, fentînd cavalerismul: "Bărbatul ideal nici nu pleacă, nici nu insistă, şi rămîne tovarăş de doamnă babă cerebrală." În fine, viaţa de redacţie, prin ochelarii lui Arghezi, descurajează pe orice sănătos la minte. Cu toate astea, "revista e un bun delicat, capricios şi de lux." Cînd e...

Mai departe, birjar, la Universitate. Neschimbată din vremuri: "profesorii sînt şi foarte ocupaţi ca să mai aibă timp să se îndeletnicească din cînd în cînd, ca o favoare, şi cu obiceiul suplimentar al activităţii lor, o catedră sau un rectorat." (la 1928, ca şi peste-o viaţă - lungă - de om). Aşa se face, de-ar fi să-i pui alături pe universitari şi pe Cocó, împărţitorul de planete roş-albastre, că "profesorul asigură viitorul unui diplomat eminent care va ajunge diriginte la gimnaziul din Suliţa Nouă, iar papagalul prezice un viitor fericit unei bucătărese pe care a doua zi o calcă tramvaiul." Curat cacealma!

Ce, însă, face pamfletul lui Arghezi reconfortant, mirosind a Witz şi nu a lehamite? Alternativa. Credinţa că există o jumătate a lumii care să ocupe locul acestor netoţi, pentru care "nici o morală nu cuprinde porunca "Fii inteligent!"". Dacă "nimeni în ţara asta nu vrea să mai tacă", atunci şi apărarea poate vorbi. Apărarea Capşei, bunăoară, dintr-un pamflet mai nobil decît o mie de liste de adeziune. Desfiinţată dinspre Iaşi, Capşa, al cărei spirit din '25 e exact cel al pamfletelor lui Arghezi, de şarlotă cu apă tare (cui nu-i place, să n-o guste...) - "La Capşa, unde vin toţi seniorii/ Local cu două mari despărţituri:/ În una se mănîncă prăjituri/ În alta se mănîncă scriitorii" - se reabilitează în prima capitală: "La "Capşa" intră nişte oameni obişnuiţi să-şi perie hainele de două ori, să-şi schimbe des cămaşa, să se radă zilnic şi să-şi lustruiască ghetele. Oroare! Ei se spală pe dinţi cu nişte alifii cu mentol. Infamie! Subsoara lor nu pute a năduşeală. Abjecţie! Ei se stropesc şi cu o apă nemţească. [...] Într-o viitoare epocă de îndreptare socială ei vor fi daţi jos din birji, cu bîta, şi siliţi să lingă scuipatul de pe trotuar." Cînd toate astea s-au întîmplat, apărarea Capşei a căzut. Şi, odată cu ea, alternativa. De-asta, pamfletul, cît mai e, se scufundă azi în monolog dramatic în deşert. Nu e tifla unui învingător, ci revanşa unui învins. Arghezi putea, la sfîrşitul demonstraţiei lui, să îndemne: "Confrate bolnav de dictatură şi ursuzlîc: fii om cumsecade. Pune pălăria cea mare, ce-o ai la Iaşi în cuier, şi vino la "Capşa". Aici sălăşluieşte fericirea: crema gălbuie, strudelul, cataiful şi frişca." O rezolvare amicală, într-o lume în care onoarea plăteşte mai mult decît ironia. Şi-n care, nedeprins cu pamfletul pe stil nou, fără alternativă, rîzînd fără ispăşire, Arghezi bea şvarţ, cu un pic de lapte, nicidecum Fanta.