La mai bine de patru decenii de
la dispariţia artistului, creaţia
lui Pablo Picasso rămâne în
centrul atenţiei. Moştenirea
sa este atât de uriaşă şi de proteică
încât organizarea unei retrospective
a întregii sale opere care să nu fie de
dimensiuni gargantueşti pare imposibilă.
Expoziţii continuă să fie dedicate
unor aspecte particulare ale creaţiei
sale pornind de la diferite perioade
creatoare, relaţii cu alţi artişti, femeile
din viaţa sa, tematici şi medii de
exprimare predilecte.
Cea mai recentă dintre ele, „Sculptura
lui Picasso”, de la Muzeul de Artă
Modernă, reuneşte 140 de lucrări,
multe dintre ele rămase în atelierul
artistului până după moartea sa şi
deci puţin cunoscute. Manifestarea,
găzduită de galeriile de la etajul al
patrulea, având dimensiuni mai
adecvate unui contact intim cu lucrările
prezentate, este un eveniment de
excepţie.
Picasso este cunoscut îndeosebi
ca pictor. Dar, în disputa veche de
secole legată de primordialitatea
desenului sau a culorii, predilecţia
sa a fost întotdeauna pentru desen,
formă. Chiar dacă a propus câteodată
surprinzătoare alăturări de nuanţe,
alţi pictori ai prime jumătăţi a secolului
al XX-lea – Matisse, Bonnard, Nolde
– sunt îndeobşte consideraţi a fi fost
maeştri ai culorii. Fenomenala
inventivitate a lui Picasso s-a manifestat
în primul rând în desen şi structură,
în construcţia arhitectonică a picturilor
sale. Ce altceva caracterizează cubismul?
Educat ca pictor, Picasso n-a simţit
nici presiunea istoriei nici constrângerile
academice atunci când s-a apropiat
de sculptură. Fără un atelier propriuzis
până la 50 de ani, artistul a fost
sporadic interesat de această artă.
Perioade de maximă intensitate
creatoare au alternat cu pauze îndelungi
în care n-a realizat nimic în trei
dimensiuni. Dacă în pictură noi interese
amoroase se traduc în modificări
semnificative de stil, sculptura lui
Picasso evoluează în funcţie de
materialele pe care le descoperă. Cu
o excepţie majoră – voluptoasele
busturi inspirate de Marie-Thérèse
Walter la începutul anilor 1930 –
lemnul, fierul, gipsul, pietrele găsite
pe plajă sunt „muzele” care-l inspiră.
A dedica o expoziţie exclusiv
sculpturii artistului demonstrează
fără putinţă de tăgadă că Pablo Picasso
a schimbat radical modul în care
definim şi ne apropiem de această
artă. În acelaşi timp, este o abordare
limitatoare. Picasso n-a creat decât
rar lucrări tridimensionale, dar
asta nu înseamnă că a renunţat la
pictură, desen, grafică în perioadele
în care a fost interesat în primul rând
de sculptură. A înţelege de ce a sculptat
într-un anume fel devine mult mai
dificil în absenţa unui context…
Un „Cap de femeie”, expus în prima
galerie, seamănă cu o figură din
„Domnişoarele din Avignon”…
Structurile complexe din sârmă
metalică din anii 1929-1931, realizate
în atelierul prietenului său Julio
Gonzalez, sunt direct legate de desenele
sale din acea perioadă când artistul
s-a apropiat cel mai mult, fără să facă
pasul decisiv, de graniţa abstractului…
Formele din gips, inclusiv busturileportret
ale lui Marie-Thérèse, alcătuite
în anii 1930 în atelierul din Boisgeloup,
sunt apropiate de metaforele pline
de referinţe erotice ale suprarealismului,
de lumea clasicismului antic ( „Femeie
cu frunze”, „Oratorul” ) care l-a atras
în special în perioada interbelică dar
şi de „Guernica” ( „Femeie cu vază”)…
Exemple ale zecilor de piese de
ceramică create în perioada petrecută
la Vallauris sunt decorate cu siluete
care amintesc desenele de pe vasele
greceşti dar reprezintă şi o premoniţie
a „baletului” din lucrările sale
târzii având drept protagonişti
muşchetari, toreadori, minotauri şi
demoazele gata a fi cucerite.
Privind ansamblul operei sale,
tridimensionalitatea la Picasso este,
fireşte, relativă. Una dintre cele mai
importante caracteristici ale realizărilor
sale este ştergerea graniţei dintre
creaţia în plan şi cea în spaţiu. Preluând
de la Braque ideea şi tehnica alcătuirii
colajelor, Picasso concepe în 1912
o chitară din carton, urmată doi ani
mai târziu de o altă variantă din foi
metalice. André Salmon, unul dintre
cei mai apropiaţi prieteni ai artistului
din acea perioadă, descrie mirarea
celor care au văzut „Chitara” în atelier:
„Stă pe un piedestal? Este agăţată
pe perete? Este o pictură sau o
sculptură?” şi răspunsul creatorului:
Nu este nimic, este doar o chitară…
După secole în care sculptorii au fost
în primul rând preocupaţi de chipuri
şi trupuri, Picasso aduce în prim plan
un obiect oarecare. Imaginea nu este
„ascunsă”, nu trebuie „descoperită”
într-un bloc de marmură sau trunchi
de copac; sculptorul nu foloseşte dalta
ci, mult mai prozaic, asamblează şi
lipeşte unele de altele fâşii de carton.
În decursul procesului creator, el dă
pentru totdeauna la o parte conceptul
de iluzie spaţială sub a cărui umbră
arta apuseană trăise vreme de 500
de ani, de la Renaştere încoace, căci
„Chitara” sa pare să existe simultan
în mai multe dimensiuni. Mai mult,
noutate în sculptura occidentală,
„golul”, spaţiul „negativ” devine la
fel de important ca şi „plinul”, corpul
vizibil al sculpturii, concurând cu
acesta să atragă atenţia privitorului.
În aceeaşi sală în care sunt expuse
chitarele, Ann Temkin şi Anne Umland,
curatoarele expoziţiei, au reunit,
pentru prima oară de când au părăsit
atelierul artistului, şase variante ale
micii sculpturi-asamblaj „Paharul de
absint” (1914). Tradiţional, pornind
de la un acelaşi model de ceară,
sculpturile din bronz ar fi trebuit
să fie identice. Artistul a conferit însă
fiecărei piese propria individualitate,
pictând materialul cu pigmenţi şi
modele decorative diferite. Înconjurând
aceste piese delicate, trecând de la
una la alta, neînţelegând cum de ţi
se pare că vezi simultan paharul din
care nu se poate bea şi lichidul interior,
ai impresia că formele sincopate
dansează, că ceea ce vezi este structurat
în mai mult de trei dimensiuni.
Înrâurirea exercitată de Picasso
asupra artei secolului al XX-lea a fost
desigur colosală. Fiecare dintre creatorii
majori ai veacului a fost nevoit să se
raporteze cumva la opera sa în general
şi la sculptura sa în particular. Artişti
atât de diverşi precum Boccioni,
Tatlin, Giacometti, Duchamp au
învăţat lecţii esenţiale de la Picasso...
Alăturând lucrări din diferite perioade
ale creaţiei spaniolului şi realizări ale
unor artişti contemporani – Jasper
Johns, Lichtenstein, Hockney, Martin
Kippenberger – o manifestare, propusă
în aceste zile la „Grand Palais” din
Paris şi intitulată „Picasso.mania”,
detaliază perpetuarea influenţei sale
în arta de azi.
Umbra creaţiei tridimensionale a
lui Pablo Picasso este prezentă şi în
multiple manifestări culturale aici,
la New York. Prima retrospectivă de
anvergură găzduită de noul sediu
al Muzeului Whitney a fost consacrată
operei lui Frank Stella (născut în
1936), una dintre figurile seminale
ale artei americane actuale care a
renunţat la minimalismul tinereţii
sale pentru structuri complexe,
multidimensionale care transcend
graniţa dintre pictură şi sculptură.
?anţuri săpate în culori sumbre au
lăsat loc unor compoziţii cu multiple
straturi în culori flamboaiante.
Conceptual, nimic prea nou în raport
cu Picasso. Doar materialele – aluminiu,
oţel, plastic, fibră de sticlă – sunt
„modernizate”.
O recentă montare a operei „Lulu”
de Alban Berg la Metropolitan Opera
a fost semnată de sud-africanul William
Kentridge. Maestru al colajului,
integrând în scenografie secvenţe
filmate ce pornesc de la desene în
cărbune, Kentridge citează aproape
direct imagini ale „Femeilor plângând”
din perioada premergătoare „Guernicăi”.
Personajele, costumate cu tunici
desenate, uriaşe mănuşi albe aplicate
şi coifuri pe care sunt creionaţi
ochi egipteni te duc cu gândul la
un Picasso suprarealist lucrând în
ceramică.
În pofida meritelor ei indubitabile,
expoziţia de la MoMA pare, la fel
ca şi clădirea muzeului proiectată de
Yoshio Taniguchi, întrucâtva lipsită
de „suflet”. Nu există munţi şi văi.
Cele două curatoare n-au subliniat
piese favorite pe care să le amplaseze
într-o lumină specială. Cu toate că
numeroase exemple există, nu a fost
pus suficient în valoare ludicul lui
Picasso… Artistul nu a fost doar
un demiurg dotat cu o extraordinară
forţă creatoare ci şi unul cu un teribil
simţ al ironiei. Atent cunoscător al
istoriei artei, el priveşte cu dispreţ
„obligaţia” sculptorului de a evoca
zei şi zeiţe cu volume rotunjite,
alegându-şi ca temă obiecte utilitare
pe care le reprezintă cu linii drepte
şi unghiuri ascuţite… Schiţele pentru
monumentul funerar nerealizat al
lui Apollinaire desfid ideea de
„soliditate” menită eternităţii… În
masivele capete reprezentând-o pe
Marie-Thérèse, el respectă întrucâtva
unduirile statuilor clasice dar
modelează un chip de femeie al cărui
nas este o evidentă referinţă la
sexualitatea masculină… Picasso a
fost mereu un scamator, un mag care
transformă vase din ceramică în
păsări, farfurii în arene pentru coride,
şuruburi în picioarele unei femei
citind, o maşinuţă de jucărie într-un
cap de maimuţă, o şa şi un ghidon
de bicicletă într-un cap de taur, mingi
de tenis în ochi bulbucaţi…
Dacă Pigmalion a vrut să însufle-
ţească o statuie, Pablo Picasso inspirat
de „muzele” sale, a reuşit, ca nimeni
altul, să insufle viaţă în aproape tot
ceea ce a creat.
