scrii ceva, definitivezi, te bucuri că ţi-a
ieşit, dar, evident, viaţa, cu plăcerile
şi ponoasele ei, merge mai departe.
Ceea ce ai scris a rămas în urmă şi fiindcă timpul
trece, nu-i aşa? uiţi ce ai făcut, produsul muncii
tale se îndepărtează până în punctul în care
pare ceva complet străin. Te mândreşti cu
faptul că eşti autorul mai multor cărţi şi ignori
esenţialul. Care este acesta? Pur şi simplu evidenţa
faptului că dacă tu îţi uiţi cărţile, ele, în schimb,
nu te uită. Este o ironie amară aici, dar şi
efectul unei lovituri de bumerang. Scrisul te ajunge
din urmă sau spus altfel, cu o conotaţie de ordin
moral, se răzbună. Concluzia este de fapt una
singură şi care se întâlneşte cu premisa de la care
orice autor ar trebui să plece în activitatea sa.
Scrisul nu e deloc ceva gratuit, iar efectele lui se
imprimă neîndurător pe soarta bietului autor care
pluteşte, din păcate, cu capul în nori. Tocmai de
aceea a spune că a ajuns să-ţi fie frică să mai scrii
reprezintă o mărturisire absolut necesară, sinceră
şi profundă. Este însă vorba de o frică de sorginte
metafizică şi care din simplu estet te transformă
într-o făptură credincioasă care ştie că nimic
nu merge la întâmplare şi că fiecare idee încorporată,
proiectată într-un univers imaginar, coboară de
acolo fără milă, direct în concret, căpătând forme
incredibile.
Mă muncesc de ceva vreme gândurile acestea
şi când le dau frâu liber simt că mă ia cu frig.
Pur şi simplu nu mă mai interesează dacă scriu
bine sau prost, ştiu că scriu şi că undele sau vibraţiile
care pleacă din sâmburele meu creativ se strâng
într-un nod ofidian, de unde mai târziu porneşte
tornada. Dar ideile acestea mi s-au fixat şi mai
adânc în cap aruncându-mi ochii pe ultimele
pagini din Doctor Jivago. Scena are loc după cel
de-al Doilea Război sau puţin înainte de-a se
încheia şi-i are ca protagonişti pe prietenii lui
Iura, care, oameni în vârstă, cugetă ca nişte vrednici
filosofi ai istoriei. „Ceea ce a fost conceput
ideal, sublim s-a vulgarizat, s-a obiectualizat. Astfel
Grecia a devenit Roma, astfel iluminismul rus a
devenit revoluţia rusă. Ia, de exemplu, acest
vers al lui Blok, suntem copiii înspăimântătorilor
ani ai Rusiei, şi imediat vei vedea deosebirea dintre
epoci. Când Blok spunea acest lucru, cuvintele lui
trebuiau înţelese în sens figurat, metaforic.
Nici copiii nu erau copii, ci fii, oameni maturi,
intelectualitatea, nici spaimele nu erau înspăimântătoare,
ci providenţiale, apocaliptice, însă acum tot ce era
cândva figurat a devenit literal, şi copiii sunt copii,
şi spaimele sunt înspăimântătoare, asta-i diferenţa...”
Desigur, problema este pusă aici la nivel istoric
şi urmăreşte marele destin al omenirii. Cei doi
porniseră discuţia însă de la soarta fiicei lui Jivago
şi a Larisei, o vietate modestă, umil vlăstar al clasei
proletare, aflată mult sub nivelul părinţilor ei.
Este şi ea tot o „obiectualizare” a vremurilor. În
filmul făcut de americani după carte actriţa
care o interprezează pe fată este chiar Rita
Tushingam, vedeta britanică din „Gustul
mierii” şi din alte pelicule de după război. Ceea
ce este mare se regăseşte aşadar în mic şi
invers. De aceea şi scriitorul care crede în munca
lui şi nu o consideră simplă activitate artizanală
are intuiţia unei asemenea „căderi” sau concretizări
care nu iartă şi, cum am spus deja, reprezintă
teribila răzbunare a ideilor sublime pe care tot el,
scriitorul, le-a manevrat altădată.
Am citit mai de mult nişte pagini dintr-o
carte de înţelepciune care m-au speriat. Un om
cu adevărat credincios, intrând în biserică, pur şi
simplu fuge de acolo, fiindcă toată ambianţa
era înţesată sau chiar îmbâcsită de rugăciuni.
Omul s-a îngrozit văzând că iată, ofrandele pot
rămâne „blocate”, la jumătatea drumului, şi nu
sunt resorbite în înaltul milostiv. Dacă aşadar
dintr-o biserică nu pot pleca toate rugăciunile şi
ajung să formeze un fel de pătură poluantă, ce să
mai zicem atunci de miliardele şi miliardele de
gânduri neconsacrate care întunecă orizontul şi,
din nou cum am spus, se îngrămădesc toate pentru
a da naştere ciclonului necruţător? Lumea se
vulgarizează, spune Pasternak, se obiectualizează,
de fapt se concretizează. Ideile măreţe care nu
ajung mistuite de gingaşele intestine îngereşti
rămân într-o zonă intermediară a universului,
un fel de Purgatoriu indecis. Nu pot sta acolo la
nesfârşit şi neprimite în sus, logic, se întorc în jos.
Asta înseamnă să fii ajuns din urmă de scrisul tău.
Dar nu eşti ajuns cu hainele pe care în plan imaginar
le-ai îmbrăcat, ci cu nişte ţoale aspre, care îţi lasă
răni pe corp şi primeşti atunci în carne ceea ce în
duh ai savurat.
Evident, tot ceea ce spun poate fi lesne luat
peste picior, persiflat, poate fi luat ca o sumedenie
de opinii dubioase, tăvălite prin sos esoteric, care
nu are absolut nici o legătură cu judecata estetică,
etc., etc... Perfect de acord. Mintea mea socoteşte
lucrurile şi din celălalt unghi de vedere. Dar nu
aş scrie aşa ceva, dacă nu aş avea dovada propriei
vieţi. Până la urmă tot la experienţă personală
ajungem. Nu din cărţi învăţăm mare lucru, ci,
cum spunea un filosof, plimbându-ne prin pădure
şi uitându-ne la arbori. Arborii sunt însă zile şi
ani din tot ce am trăit. Memoria este codrul adânc
în care pătrund şi nu-i dau de capăt. Este abisul
care mă înghite şi care, vorbă veche, mă priveşte
dacă şi eu îl privesc. Bunăoară, dacă mă ipostaziez
într-o situaţie degradantă, aceasta nu înseamnă
că voi ajunge chiar în această situaţie, dar dâra
viziunii mele ştie să impregneze perfid viitorul.
Cartea e moartă în bibliotecă, dar viaţa palpită
dramatic. Vulnerabilitatea mea e cu atât mai mare
cu cât am pus degetul pe o rană imaginară, dar
care va deveni foarte concretă. Şi atunci cum să
nu mă întreb: Nu e posibil drumul şi în sens
opus? Adică din concretul mizerabil s-o iau
în răspăr spre cer? Da, dar e mult mai dificil.
Şi în nici un caz nu poţi face asta scriind,
ci rugându-te. Dar uite că şi rugăciunile pot
capota.
Aproape de Înviere acum, într-adevăr,
doar Învierea e rugăciunea dusă până la capăt
împreună cu tăcerea penitentă...
