Să fie azi scrisorile pe cale de dispariţie? Să devină ele în curînd relicve duios-cochete precum lavaliera sau papionul, monoclul sau ghetrele? Tot ce se poate în condiţiile în care telefonia extinsă prin mijlocirea confortabilului "celular" şi internetul tot mai indispensabil le înlocuiesc, suprimînd nu numai distanţele, ci şi răsfăţul atît de neeconomic al cuvîntului aşternut cu intimă adresă. Rapiditate şi lapidaritate, acestea sunt avantajele autoritare, de ordinul pragmatismului, pe care ni le oferă pe tavă evoluţia tehnicii comunicaţionale. Fie şi aşa. Dar să nu uităm că pînă deunăzi genul epistolar a fost încă reprezentat consistent sub condeiul scriitorului, fiind doar parţial adus la cunoştinţa publicului pe care-l presupunem încă interesat. Corespondenţa, bunăoară, a briantului I.D. Sîrbu, atît de amară în volutele-i persiflator meşteşugite, alcătuieşte o categorică dovadă a însemnătăţii unui site ce se cuvine explorat, întrucît ne mai poate oferi mari surprize. O altă revelatoare producţie epistolară i se alătură, alcătuită dintr-o voluminoasă culegere a scrisorilor schimbate între Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, între anii 1978 şi 1990. Subsemnatul posedă şi el cîteva epistole ale lui Aurel Dumitraşcu, grafiate îngrijit, cu o înclinare a slovelor spre stînga (o tristă premoniţie, ar putea spune grafologii!), al căror conţinut cutezător liberalizant m-a entuziasmat în întunecatul deceniu 9. Am avut prilejul a-l întîlni pe emitentul lor, în învolburata primăvară 1990, în grădina Casei Scriitorilor. Aurel Dumitraşcu era atunci un tînăr blond, de germanică alură, cu o fizionomie emaciată şi cu un păr abundent în aşa fel revărsat încît sugera în juru-i o luminiscenţă, o promisiune de nimb. Se arăta plin de o decentă voie bună şi de proiecte ce nu dădeau de bănuit că în puţine luni nu se va mai afla în viaţă. A rămas, aidoma congenerului său moldav, N. Labiş, mai mult decît o promisiune: un nume de referinţă sub o creaţie invocată cu o specială preţuire, în primul rînd, fireşte, de către cei ce l-au cunoscut, de colegii de generaţie peste creştetele cărora adie în răstimpuri ca un duh tutelar...
E impresionantă strădania confraternă a lui Adrian Alui Gheorghe de-a se ocupa de postumitatea lui Aurel Dumitraşcu. Putem găsi în masiva, înfrigurata lor corespondenţă o explicaţie (desigur nu exhaustivă) şi anume experienţa unei tinereţi comune, consumate sub semnul unei anume complicităţi, în decorul unei epoci triste, în care e foarte probabil ca plicurile în cauză să fi fost deschise, înainte de-a ajunge la destinatar, de către mîini vigilente. Epocă ce le-a îngrădit elanurile, i-a împins socialmente la periferie. Aurel Dumitraşcu a ajuns profesor la ţară, iar Adrian Alui Gheorghe, muncitor într-o uzină, nevoit a urma liceul "la seral". Mai în vîrstă cu două decenii decît aceşti importanţi poeţi optzecişti, autorul prezentelor rînduri se găsea şi el în acei ani, fără voia lui, în Amarul Tîrg, în imposibilitatea de-a ocupa un serviciu ori măcar de-a domicilia mai la "centru". Poate că acest numitor comun i-a insuflat lui Aurel Dumitraşcu dorinţa de a-mi scrie. O însemnare a tînărului meu corespondent, într-o scrisoare către Adrian Alui Gheorghe, datată 25 iunie 1984, sună aşa: "Am primit o scrisoare de la Gheorghe Grigurcu, solidară, dorind să-i mai scriu etc.. M-am bucurat, evident! Eugen Simion dăduse-n gropi lăudînd cîţiva Ťdogmaticiť (Croh., Paul Georgescu)". Parcurgînd febrilele pagini epistolare ale lui Aurel Dumitraşcu, publicate acum, mi-am rememorat aerul foarte degajat, "imprudent" pe care-l emanau scrisorile primite de mine din partea acelui tînăr pe care nu-l văzusem la faţă, cu atît mai mult cu cît aici observaţiile privitoare la urgiile vremii sunt mult mai numeroase, mai clar articulate. Cîteodată ele alcătuiesc nişte fişe ale stărilor psihofizice prin care trece autorul, suficient de elocvente asupra unui rău generalizat, ce contrag însă revolta în ironie: "Zile cu dureri de cap. Neîntemeiate dureri. Nu mă mai pricep. Cu atît mai puţin cei din jur. Învăţ în originalul meu stil: după chef, umbră, îndoieli şi căldura pîinii. Iar se vor alege ţăndări de mine. Bine cel puţin că nu-s bun pt. umplut bombe". Sau încă tot aluziv: "Mă cam enervaseşi cu tăcerea ta! Nu e nevoie să dai vina pe toamnă. Noi suntem mai ticăloşi decît ceea ce ne oferă ea cu o perfidie pe care o fi învăţat-o din cărţile sociale". Disocierea devine însă casantă: "Infect anotimp! Şi viaţă infectă! Aş pleca pentru un timp oriunde în lume! Unde?!? Suntem aşa talentaţi şi ne vindem aşa prosteşte talentul! Pînă cînd?!". Ori: "Nu-mi pot găsi nicăieri locul şi nu mai am chef de nimic uneori. Pe mine mă paralizează faptul că trăiesc o singură viaţă şi totul e atît de anost". Pentru ca alt pasaj să aibă conturul unei confesiuni decisive, iradiante în timp, precum un memento pentru cei ce se aplică asupra nefastei perioade în chestiune în care exista, iată, o vie conştiinţă subterană, alimentată de surse culturale prestigioase: "ŤExtremismulť acesta al meu e neplăcut şi-mi creează mie în primul rînd unele probleme, însă gîndeşte-te la rahatul şi compromisurile actuale pentru a-ţi da seama că numai rămînînd foarte cinstiţi şi raportîndu-ne numai la marea cultură mai putem supravieţui.(...) E un sentiment pe care l-am avut mereu, pe care l-am şi rostit mereu, ucenicind la cuvîntul marilor intoleranţi ai culturii noastre (Cioran, Eliade, M.Vulcănescu, Noica etc.) şi, desigur, nu numai. Nu uita! Ei au învins!". În alt loc e citat discursul "neţinut" al lui Soljeniţîn, la Stockholm: "Un ecrivain n'est pas le juge indifferent de ses compatriotes et de ses contemporains. Il est le complice de tout le mal commis dans son pays ou par ses compatriotes". Cuvinte ce i se par epistolierului potrivite pentru a şi le însuşi drept o deviză proprie.
Cum arată partitura lui Adrian Alui Gheorghe? Ea se armonizează cu cea susţinută de interlocutorul d-sale printr-o multitudine de reacţii similare: "Ce eram noi, astfel, într-o societate decăzută din democraţie, cu bieţi oameni care trăiau larvar, între graniţe fixe, care mîncau pe cartelă, care iubeau Ťcorectť şi controlat, care visau Ťsă supravieţuiascăť, care urau la comandă, care credeau că a fi român era Ťun meritť greu de egalat...? Eram nişte victime ale experimentelor făcute nu pe un om, nu pe o categorie umană, nu pe o clasă socială, ci pe o naţiune". Sunt cuvinte dintr-o notă introductivă a volumului, însă care îi colectează esenţa. Răul ce şi-ar fi recunoscut chipul în atît de neconvenţionalele opinii putea fi necruţător. Acest risc asumat, această semiclandestinitate fremătînd de candoare a comunicării celor doi tineri conferă verbului lor o tensiune de document neapărat necesar alcătuirii dosarului de acuzare a "epocii de aur", pe care junii de azi sunt înclinaţi a o exonera măcar prin uitare. Pe deasupra e vorba de doi scriitori cu o înzestrare nu de toate zilele. Aşa încît aşa-zisa literatură de sertar, negată nu o dată cu condescendenţă, se arondează cu o probă preţioasă. Dacă Aurel Dumitraşcu e mai eterat, planînd în materia rarefiată a visului care, e drept, nu face abstracţie de solul oribil accidentat de unde porneşte, Adrian Alui Gheorghe preferă a-şi modela frazele din chiar "realitatea păstoasă, amară" a acestuia. Poezia d-sale convulsionată îşi lasă deja urme profunde. Despre mediul cazon: "Nu e Iadul cel mai rău dintre iaduri. Am ajuns la unitate. Cai prelungi nechează în amintiri pastorale şi cîntece de beţie. Amalgamat. O beţie cu păcură. Ninge aici, ninge cu fulgi dintre genele lui D-zeu". Sau: "N-am scris poezie. Am mizat pe puterea cuvintelor de a se cocoşa peste gardurile memoriei. Am iubit cîteva femei pe care le-am părăsit cum o toamnă ce se ascunde sub zăpadă". Sau: "Eu spuneam cîndva: femeile sînt nişte uşi care dau în stradă. Acolo lume, gălăgie, circ, piaţă. Şi totodată am învăţat că unei femei i se poate reproşa doar Ťdes attaches suspecte et des veleites de devotionsť. Şi mi s-a părut caraghios să cred că viaţa are sau nu valoare în funcţie de o femeie. (Poate doar pentru o clipă!) Pentru toate femeile, da!". Însă elansările fanteziei nu suplinesc lipsurile dure, dezamăgirile istorice notificate fără ocol: "De pe 27 nu mai am serviciu. Iar trebuie să bat pe la toate uşile inspectorilor pentru un umil post în cine ştie ce pustietate! M-am săturat! Tu n-ai rezolvat nimic pe la Bucureşti? Mai ai post în comună? Am să încerc să caut şi altceva". Ori atît de dezarmant concret: "Cred că iarăşi te-ai supărat pe mine că n-am mers în Maramureş, că n-am mers (venit) atunci la Piatra, dar, de cînd cu creşterea asta a nivelului de trai, n-am reuşit să-mi cumpăr nici măcar un pantalon!". Sau tunător-generalizator: "Nu cred că mai există o naţiune care să-şi refuze în aşa hal poeţii, singurii ei făcători de bine, singurii care vin să lupte cu pustiirea acestei naţii de sentimentul existenţei ei. (...) Acele personaje kafkiene care ne judecă poezia (ascunse într-un pod cultural!), confundă leafa mare cu deşteptăciunea, în numele unei rizibile apărări - a ce?". În raport cu aerul mai interiorizat, cu o pedală a reticenţei temperamentale, pe care-l vădeşte prietenul d-sale, Adrian Alui Gheorghe e mai impulsiv, emiţînd jerbele unui idealism incandescent. Insatisfacţiile pe care le încearcă nu se mulţumesc a rămîne la stadiul simplei înregistrări, producînd efecte explozive: "Noi suntem Poeţi, suntem Altfel. Noi vom sparge coaja lumii ca să găsim o sămînţă adevărată. Noi vom devasta cu furie idealurile sinistre şi sinucigaşe ale bătrînei noastre omeniri, noi vom rămîne mereu tineri de frică şi foame de adînc, de sublim, noi norocoşii unei naşteri uşoare şi ai unei nemuriri binemeritate". Încifrării melancolic-ironice a lui Aurel Dumitraşcu îi dă replica sarcasmul nereţinut, patetismul incontinent al lui Adrian Alui Gheorghe. Frînturi vizionare se încastrează în textul d-sale. Materia egal de productivă a schimbului îndesat de mesaje e mai disciplinată, filtrată cerebral la cel dintîi, eruptiv-orgiastică la cel de-al doilea. Între numiţii corespondenţi a căror stare de spirit comunică perpetuu se stabileşte aşadar o particularizare complementară.
P.S. Citind impunătorul volum pe care l-am înfăţişat mai sus, nu mi-am putut reprima o amintire personală. În aceiaşi ani de final ai partidei totalitare, am primit numeroase scrisori din partea a doi tineri poeţi, cu aproximaţie optzecişti şi ei, unul din Iaşi, altul din Bucureşti. Mi se năzărea simţămîntul că e comunicarea de la suflet la suflet a unor literatori, aflaţi la început de cale, cu un confrate mai în vîrstă, tot astfel cum îmi căutasem şi eu, cu o emoţie nu doar livrescă, înaintaşii. Impresionanta asiduitate a iaşiotului mai cu seamă, care mi-a trimis multe zeci de epistole lungi, mi se părea de bun augur. Imediat după '89, junii entuziaşti n-au pregetat însă a mă uita cu graţie. Nici un rînd n-a mai curs de atunci din partea lor. Ajuns la însemnate demnităţi administrative, ocupînd remarcabile poziţii politice şi culturale, autorul din capitala Moldovei n-a găsit de cuviinţă a-mi mai da nici măcar un minim semn de viaţă. Mă consolez cu gîndul - contrafactual, deci, recunosc, vulnerabil - că Aurel Dumitraşcu n-ar fi procedat astfel...
