Vă mărturisesc că nu pot localiza
exact momentul istoric în care
– în literatura română a ultimilor
20 de ani – a devenit infrecventabilă
conştiinţa literară la vedere. I-aş
zice autoreferenţialitate (ceea ce
acum un timp era chiar indicat, ca
să vorbim repede şi să ne înţelegem),
dar acum mă tem că se va străpezi
Poşta Română cu care trimit aceste
scrisori din Sonora. Se acceptă sociologia
pentru uzul tonţilor, psihologia de
cartier, se îngăduie povestirea la firul
ierbii, manuscrisul găsit (şi regăsit
pînă ajunge ferfeniţă), se îngăduie
poezia narativă (se înţelege, domne’)
şi poemul-fluviu în enşpe registre
diferite, se prizează misticăreala şi
teoria conspiraţiei nedigerate.
Cînd însă omul care scrie pare să
ia o distanţă, cînd apare vreun narator
conştient de sine (din nevoi interne)
în poveste sau cîte o formă nouă (aşa
ceva s-a întîmplat de cel mult trei ori
în ultimele decenii), cînd se vede vreo
urzeală sau cîte-o armătură la suprafaţă,
cîţiva vigilenţi ţipă cît îi ţin corzile
vocale: tex-tu-a-lism. Ca şi cum asta
ar fi tot sau ca şi cum textualismul
n-ar fi fost îndeajuns de fumat şi
ridiculizat cam peste tot. Mai nou am
văzut că se vînează personajul-scriitor
(sau simplul filolog), raisonneur-ul
care se presupune că ştie dinăuntru
sensul poveştii. Se caută personaje
mai viguroase, oameni adevăraţi, nu
fantoşe...
Ar fi descurajant, dacă n-ar fi
caraghios. În fond, cititorul are toată
libertatea din lume în alegerea
unei cărţi, mai ales acea libertate cu
mari pretenţii, tradusă simplu:
„Îmi place / Nu-mi place”. De ce
n-ar avea şi scriitorul drepturi absolute
asupra identităţii personajelor
sale, inclusiv pe acela de a le face,
dacă vrea, scriitori (chiar în zilele
noastre, cînd mai toţi scriitorii veritabili
sînt marginali)? Sau de a-l face filolog
de şcoală veche, adică unul care ştie
carte, cîteva limbi vii sau moarte şi
care-a citit literaturi, nu romanţuri?
E plict, nu-i aşa? E gargară, nu? A
se scuti! Să ne spună povestea
dacă vrea să-l cumpăram. Uite, de
pildă, ca X, ca Y sau doamna ?, toţi
scriitori de catifea...
Nu sînt atît de vehementă cum
par, iar (mai ales) romanele care se
adaptează sînt texte care, pe vremea
cînd aveam mai mult timp, mă umpleau
de veselie. Le citeam cu voce tare
prietenilor de aici, din Sonora,
traducîndu-le simultan, şi apoi făceam
retroversiuni la telefon, pentru prietenii
din ţară. E întotdeauna un exerciţiu
de umilinţă să verifici infima distanţă
dintre un text care imită ethosul
literaturii şi (uneori mai expusa)
literatură. Sînt momente în care îmi
lipsesc scriitori care nu se împiedicau
de afişarea sau suprimarea conştiinţei
literare (ca Nedelciu, Crăciun sau
Muşina), ci de gomoşenii, supe
reîncălzite şi imitaţie sterilă.
Îmi pun însă şi întrebări mai directe
despre felul în care se citeşte azi,
la noi, literatura. Literatura hispanoamericană
e practic necunocută, în
reala ei amploare şi în condiţiile în
care nu a existat niciodată o colecţie
coerentă, care să schiţeze mişcări şi
curente total necunoscute. S-a citit
ceva Borges, s-a spicuit din cîte-un
scriitor de stînga sau din cîte-un
preferat al culturii oficiale şi s-a trecut
direct la boom, mai mult imitat decît
citit, că era la modă. Nu pot aşadar
să nu am o strîngere de inimă cînd
mă gîndesc cum va fi receptată Silvina
Ocampo în româneşte, acum cînd
Editura Univers o traduce cu două
cărţi din perioade diferite: Furia şi
alte povestiri şi romanul Promisiunea.
Univers e una dintre puţinele edituri
mijlocii care se mai aventurează să
publice literatură adevărată, genul
acela de scriitori care trebuie descoperiţi
încetişor de către cititori maturi şi
cu „sufletul format”, cum îşi dorea
Clarice Lispector, cea mai importanţă
scriitoare braziliană a secolului al
XX-lea, care-a intrat doar recent în
literatura română, într-o tăcere demnă
de împrejurări mai triste.
Cum va fi aşadar primită argentinianca
Silvina Ocampo într-o literatură
care, mai nou, are alergie la formele
noi, la înţelegerea scrisului ca formă
de înţelegere a vieţii şi nu ca anestezic
sau edulcorant al ei? Măcar de-ar fi
primită aşa, machist, cum ne place,
ca nevastă a lui Bioy Casares şi amică
a lui Borges sau ca sora Victoriei
Ocampo, feminista de la revista Sur...
De obicei, în istoria literară, vecinătăţile
simple dau grile de lectură complicate,
deşi, uneori, din comentarii simpliste
(„e mai bună decît soră-sa”) se pot
naşte adevărate curente de opinie...
Şi, da, Silvina era mai bună decît
soră-sa, era, după mulţi, „cea mai
deşteaptă dintre femeile Ocampo”,
oricum, cea mai fantastă, în fine, cea
mai nefericită (căci, cîtă luciditate...)
dintre ele. Silvina Ocampo a fost una
dintre cele mai neobişnuite scriitoare
hispano-amenicane, iar pînă acum,
cititorul român care nu citeşte spaniolă
a putut-o cunoaşte doar din povestirea
Fluturele (tradusă de Dumitru Ţepeneag),
din dedicaţia lui Borges la Pierre
Menard, autor al lui Quijote sau
din dialogurile lui Bioy Casares, care
o pomeneşte des, în ciuda eclipselor
şi înstrăinărilor ce le-a marcat căsnicia.
O pomeneşte nu pentru că a fost o
extraordinară scriitoare, ci mai
ales pentru că, înainte de orice, Silvina
Ocampo a fost o formidabilă cititoare.
Biblioteca lor era, se pare, una dintre
minunile Buenos Aires-ului. Eu
mi-o amintesc şi dintr-o cronică pe
care i-a făcut-o propria soră, Victoria
Ocampo, la primul volum de povestiri,
Viaje olvidado (Călătorie uitată), în
Sur, revistă celebră în care (după
ce redactor-şef a devenit José Bianco)
au publicat şi Roger Caillois, Ortega
y Gasset, Camus sau Francisco de
Ayala. Era o oroare de cronică, o
critică a unei autobiografii pe care
Victoria o considera neconcordantă
cu propriile amintiri, şi un denunţ al
„transgresiunii gramaticale”, al sintaxei
pe care Victoria o vedea într-un singur
fel. Noroc că, după Victoria Ocampo,
au mai scris şi Alejandra Pizarnik sau
Silvia Molloy, altfel receptarea Silvinei
Ocampo s-ar mai fi blocat pentru
vreo 20 de ani şi în Argentina.
În săptămînile următoare aşadar,
vom putea citi şi în româneşte romanul
postum al Silvinei Ocampo, Promisiunea,
un „roman fantasmagoric”, cum ea
însăşi l-a numit, percepţia unei
analfabete (de felul Agotei Kristof)
căreia i se perindă prin faţă o întreagă
galerie de personaje. Căzută de pe
un vapor în mare („o mare plină de
urgenţe masculine”), o femeie încearcă
să supravieţuiască şi să priceapă,
dacă se poate în acelaşi timp, ambivalenţa,
cruzimea, frica. Ce înseamnă să pierzi
totul? Femei în pragul crizelor de
nervi, hermafrodiţi şi arhangheli,
sfinţi şi umili prezicători – toate
personajele din marea Silvinei Ocampo
îşi caută sensul în acest roman
scris pe parcursul a două decenii –
la fel ca poemul Autobiografia Irenei,
hipertextul unei poetici singulare
chiar şi în spaţiul hispano-american,
unde lipsa de măsură e regula.
Promisiunea din titlu e exact asta,
promisiunea teribilă de a spune pînă
la capăt adevărul propriu, sau măcar
de a încheia acest roman care n-a
vrut să se încheie şi, ca o fiinţă vie,
a tot proliferat şi s-a segmentat în
alte şi alte cicluri de povestiri. Cum
au zis şi alţii despre Silvina Ocampo:
¡Una nena terrible! O tipă de groază!
Cea de-a doua carte pe care
sper s-o citim şi în româneşte în
toamna asta, ca preambul al celorlalte
volume de povestiri ocampiene, e
Furia şi alte povestiri. Aici Ocampo
e Ocampo şi cine nu vede asta nu are
nici o scuză. Nu mai există urme din
Borges (care nu i-a dedicat ei întîmplător
„Pierre Menard”), nu mai există mare
lucru din recuzita lui Bioy Casares
(nu degeaba li se zicea „los Bioys”),
a trecut pînă şi de fantasticul psihologic
à la Cortázar (pe care, de fapt, l-au
inventat împreună). Dacă citiţi măcar
cîteva povestiri (Casa de zahăr,
Fotografiile, Scrisoare pierdută
într-un sertar), o să aveţi imaginea
unei scriitoare în plină forţă care
şi-a găsit în mod dramatic propria
voce şi care a înţeles, ca puţini, că
adevărata îmburghezire în artă e
instalarea într-o formulă. Silvina
Ocampo a ieşit la limanul acestei
mări „pline de urgenţe masculine”
cu un curaj al opţiunilor egalat în
Argentina poate doar de Alejandra
Pizarnik, dar şi cu discreţia cuiva care
a înţeles, din interior, că literatura
nu e întotdeauna cel mai important
lucru.
