Am stat îndelung şi am
socotit dacă este oportun
să scriu această scrisoare.
Am considerat că gestul
meu ar putea pricinui
mai mult rău decât bine
celor care sunt puşi astăzi
la stâlpul infamiei scriitorimii
române, adică tocmai acelora
care conduc azi destinele sale.
Dar, ca unul care nu a tăcut
nici înainte de 1989 (am fost
„sfătuit” de către secretarul
de partid al şcolii generale
unde eram profesor să nu mai
vin deloc la nici un fel de şedinţe)
şi care a ieşit pe străzile
Timişoarei în zilele „Revoluţiei”
(băiatul meu a fost la două
secunde distanţă de a fi împuşcat,
deoarece m-am răstit la securiştii
care, în seara zilei de 17
decembrie, îndemnau oamenii
să plece acasă), mi-am spus că
nu pot să tac.
Vreau să spun, din capul locului,
că nu figurez în Istoria critică a
literaturii române. Nu am beneficiat
de nici un proiect literar sau cultural
(e drept că nici nu am propus vreunul,
vreodată al Uniunii Scriitorilor). Nu
am făcut împrumuturi la Uniune, nu
am participat la excursii şi deplasări
organizate de conducere, fie ea centrală
sau de filială. Spun asta pentru a
nu fi acuzat că emit puncte de vedere
generate de interese personale. Am
citit şi la „Cenaclul de luni”, coordonat
de domnul Nicolae Manolescu, unde
am fost mai degrabă „criticat” decât
„lăudat” de domnia sa (domnul Mircea
Ciobanu a fost mai îngăduitor şi mai
favorabil). Domnul profesor nu excludea
„o posibilă realizare a mea ca prozator”.
Repet, spun aceste lucruri pentru a
nu crede cumva că gestul meu ar fi
dictat de cine ştie ce „interese” literare
mai vechi. Ba, am putea spune că
dimpotrivă. Apoi, un deceniu am
predat literatură la Universitatea de
Vest din Timişoara, unde m-am ocupat
cel mai mult de literatură contemporană
(şi, deci, şi de optzecişti). Spun
asta doar pentru a ilustra faptul că
vorbesc în deplină cunoştinţă de
cauză, şi nu din (cu totul) alte pricini.
Ştiu că voi fi acuzat de „cultul
personalităţii”, dar am mai spus-o,
şi o repet: Istoria critică a literaturii
române este cea mai importantă din
întreaga noastră literatură. Şi spun
asta cu responsabilitate, de profesor
de limba română, de cadru didactic
universitar şi de scriitor.
Dar nu asta este cestia, ca să spunem
aşa. Atacul unor confraţi împotriva
domnului Nicolae Manolescu nu se
referă la valoarea sau non-valoarea
celor împricinaţi (deşi, pe alocuri, apar
accente, în revista Caţavencii, de pildă).
Pentru că dacă ar fi aşa, ar rezulta
de aici cel puţin trei întrebări: 1) de
ce, înainte de 1989, domnul Manolescu
a fost bun, şi ca mentor, şi ca profesor
şi în poziţia de (cel mai bun) critic
literar, iar acum nici critic măcar nu
mai e, căci, nu-i aşa, nu prea mai
citeşte?; 2) să admitem că ar fi aşa,
dar atunci mă întreb ce are una cu
alta, căci ceea ce i se reproşează
mai cu seamă acum domnului Nicolae
Manolescu este faptul că domnia sa
este un prost manager al Uniunii,
că nu are habar de „trebile” acesteia
şi că, ocupat cum este de a-şi ridica
piedestal pentru cultul personalităţii
proprii, neglijează complet problemele
Uniunii. Să admitem că lucrurile ar
sta întocmai cum le prezintă contestatarii,
dar atunci vin şi mă întreb, oare toţi
om fi orbi? Mă refer, adică, la alegerea
şi realegerea domnului Nicolae Manolescu
în funcţia de conducere a colectivităţii
scriitoriceşti; 3) de ce criticile vin acum,
în plină perioadă de exercitare a funcţiei,
şi nu au venit atunci, la alegerile
din 2013? Deşi, ca să fim drepţi,
ele au venit numai din partea lui Dan
Mircea Cipariu. Mai mult, au fost citite
in extenso înainte de alegeri. Dan
Mircea Cipariu a obţinut un număr
foarte mic de voturi. Pe atunci însă
nu au votat toţi scriitorii, ci doar delegaţii
din filiale, se spune azi, care se ştie…
Foarte bine. S-au făcut propuneri
de modificare a statutului (adică,
să nu se mai aleagă prin delegaţi,
la Bucureşti, ci pe filiale, pentru a
putea vota toată lumea; în plus, s-a
propus ca preşedintele în funcţie
să poată candida chiar şi după
două legislaturi). Trădare, conspiraţie,
de trei ori trădare, strigă astăzi
„reformiştii”. Şi stau şi mă întreb, de
ce doar azi? De ce nu au făcut-o
atunci, la alegerile trecute? Absolut
toate aceste chestiuni au fost explicate,
de către fiecare filială în parte, şi
de candidat, în fiecare filială.
Au jefuit, au devalizat, au deturnat
au etc. se spune, cu tărie şi mânie
democratic-revoluţionară. Bănişorii
noştri, i-au luat şi i-au cheltuit, se
strigă. Domnul Gabriel Chifu, în
emisiunea-răspuns din 2 aprilie, o
spune însă răspicat: banii filialelor
rămân la filiale. În care sector al acestei
ţărişoare aţi mai întâlnit aşa ceva,
întreb, şi vă întreb? Centrul, adică,
să nu ia tot, şi să nu dea la provincie
decât ceea ce vrea? Sau nu vrea.
La alegerile din 2009 am fost
delegat. Şedinţa a început cu cuvântul
domnului Varujan Vosganian, care
a prezentat bilanţul financiar-contabil
al exerciţiului precedent. Dar, să
ne înţelegem, nu aşa, fi-te cum, ci
cu tabele, cu culori, ca să înţeleagă
tot…scriitorul. Fiecare bănuţ a fost
justificat, fiecare cheltuială, încât
la un moment dat începusem să
mă întreb dacă pentru asta mi-am
dorit o viaţă întreagă să intru în
Uniune, ca să văd tabelele domnului
Vosganian cum îmi joacă în faţa
ochilor. Dar apoi am fost fascinat de
ce spunea domnia sa acolo, căci nici
unul din demersurile (financiare)
majore ale Uniunii nu a rămas fără
explicaţie. Şi atunci, unde sunt jaful,
delapidarea, deturnarea (şi) etc.?
Mulţi dintre confraţii mei au fost
şi au beneficiat de o serie de facilităţi
oferite de Uniunea Scriitorilor care,
printre altele, tocmai un astfel de scop
îşi propune. O parte din ei sunt cei
care contestă acum conducerea Uniunii,
statutul ei şi, în general, întreaga
sa activitate. Dar argumentele lor nu
stau deloc în picioare.
Dan Mircea Cipariu a fost un membru
al conducerii Uniunii. A organizat şi
a participat la o serie de recitaluri
de poezie. A câştigat o serie de premii.
De ce şi-a dat seama de „putregaiul”
din Uniune abia după ce a beneficiat
de o serie întreagă de avantaje? Nu
putea spune, aidoma personajului din
Moromeţii, „refuz”, de prima dată,
când a fost investit cu funcţia de
conducere din Uniune? Nu putea.
Nu ştiam de Cristian Teodorescu
că a fost angajat al României literare.
Am aflat despre asta sâmbătă,
când cu emisiunea de la „Realitatea”.
Dar tot atunci am aflat că nici măcar
nu dădea pe la Uniune să îşi ridice
salariul, ci trimitea, în acest scop,
pe… altcineva. L-am citit întotdeauna
cu interes pe Cristian Teodorescu,
şi îl apreciez, şi în calitate de prozator,
şi în aceea de critic şi în aceea de
comentator politic. Îi citesc textele
din Caţavencii. Dar, dragă Cristian
(ne-am cunoscut la Timişoara, cu
mulţi ani în urmă, de asta îmi permit
să „te tutuiesc”), treaba cu avocaţii,
de la „Realitatea”, în direct, este
rizibilă. Având posibilitatea să îi
dai replică domnului Manolescu, în
direct, să audă toată ţara ce clică
de nemernici ne conduce, tu îi reproşezi
(doar) faptul că şi-a luat avocat?
Păi ce să facă omul? Trebuie să lupte
cu armele voastre, dacă l-aţi dat în
judecată. Cineva spunea: dacă vrei
să ne înţelegem trebuie să vorbim
aceeaşi limbă. Noi, la Litere, nu am
învăţat Limba avocăţească.
Pe Florin Iaru l-am admirat şi mai
mult decât pe Cristian Teodorescu.
Este unul dintre poeţii importanţi
ai optzecismului şi ai literaturii române
în genere. I-am citit cu sfinţenie toate
articolele şi intervenţiile despre
literatură şi despre sine. Fascinat!
Dar, iarăşi, nu îl înţeleg. Pentru ce
atâta vehemenţă, Florine? Căci singur
spui, în memoriile tale din revistă,
că nu prea dădeai pe la Uniune.
Domnul Alex Ştefănescu o spune
şi mai răspicat: nu mergeai decât ca
să îţi ridici salariul! Au fost alegeri,
Florine, de ce nu aţi spus atunci aceste
lucruri, de ce nu le-aţi scris, dacă
erau atât de adevărate şi de vechi?
Adu-ţi aminte, Florine, că ne-am
întâlnit prima oară în urmă cu
vreo…treizeci de ani, în subsolul
Editurii „Cartea Românească”, la
librăria unde erai angajat, alături de
Mircea Nedelciu. Ţii minte că am
discutat despre şansa voastră imensă
de a avea alături de voi un Nicolae
Manolescu, care să vă susţină, să
vă promoveze şi să vă ajute să publicaţi?
Acum, te întreb, de ce trecutul nu
mai este aşa cum a fost?
Nu aş fi scris aceste rânduri dacă
nu m-ar fi durut gesturile voastre.
La emisiunea „Realităţii” (cred că
şi-a mărit ratingul de un milion de
ori) moderatorul (nu ştiu cum îl cheamă
şi nici nu vreau să ştiu) spunea, cumva,
împăciuitor, că ambele tabere ar avea
dreptate, că să vezi, că aşa, că pe
dincolo. În vreme ce pe burtieră
era scris, mare, ca să vadă tot amatorul
de senzaţional, ceartă, spălare a
rufelor murdare în văzul lumii (ce
bine că sunt atât de puţini în România,
nu? – sic! – ); SCANDAL LA UNIUNEA
SCRIITORILOR, INTELECTUALII NU
SE ÎNŢELEG ÎNTRE EI ETC.! Or,
atitudinea moderatorului de la
„Realitatea” dădea apă la moară
tocmai acestui gen de public.
În fine, una peste alta, ceea ce
faceţi voi s-ar putea rezuma cam în
aceste cuvinte: nu vă mai place
conducerea Uniunii şi vreţi s-o schimbaţi.
În romanul Moromeţii, Ilie Moromete
are o replică memorabilă. Supărat
că a fost dus la secere, Niculae (re)aduce
în discuţie problema lui cu şcoala.
Lui nu îi trebuie pământ, să îl vândă,
el vrea la şcoală. Ilie stă o clipă şi
apoi îl întreabă (citez din memorie):
„Bine, mă, Niculae, am înţeles, vreai
la şcoală, da? vreai acu? în momentu
ăsta, ori eşti nebun?”
Am înţeles, băieţi, vreţi să schimbaţi
conducerea, să reformaţi (primesc)
dar acum, în clipa asta? Nu puteţi să
aşteptaţi şi voi doi ani, acolo, arde atât
de tare? De ce nu propuneţi voi reformele
astea pentru legislaţia următoare, dacă
tot nu le-aţi propus la cele trecute (căci,
să fim serioşi, programul prezentat de
Dan Cipariu era subţire de tot şi slăbuţ
rău)? Pentru că, de fapt, despre asta
este vorba, în esenţă: un grup de scriitori
nemulţumiţi (nu prea este clar de la
ce li se trage) vrea pur şi simplu să
înlocuiască o conducere aleasă absolut
liber şi democratic la alegerile trecute
(pe care contestatarii le-au pierdut cu
brio) cu o alta, aleasă de…17 membri
din cei 2520, câţi numără astăzi Uniunea.
Pentru că sper că nu vă bazaţi şi pe
alţi reformişti, chiar din Timişoara, de
genul celui care, aflând că a semnat
de adeziune pentru voi şi întrebându-l,
mi-a răspuns senin: Mi-am retras
semnătura, căci am aşteptat jurizarea
premiilor. Acum că am primit şi eu
premiu, mi-am retras semnătura. Halal!
Tare mi-e teamă că micul vostru puci
seamănă mult prea bine cu Republica
din Ploieşti.
Gheorghe Secheşan
Timişoara, 5 aprilie 2016
