Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Scrisoare de dragoste (fragment) de Radu Mareş

Ultimele ore ale nopţii le-am petrecut într-un tren luat cu asalt de mulţimea dezlănţuită şi care a ocupat fiecare palmă de loc, strângându-se în ciorchini pe tampoane şi pe acoperişul vagoanelor, o masă informă, viermuitoare în care – n-o să crezi – mi-a făcut o plăcere enormă să mă inserez, să mă pierd, deşi aveam loc privilegiat la clasa I. E jumătatea de noapte despre care începusem să scriu ieri. Noapte fără stele, goană dezlănţuită prin Bărăgan, fum acru de cărbune, larma de fier pe fier. Toate astea, fără să fi închis o clipă ochii,m-au ajutat să mă adun în mine însămi, punând în fir logic bucăţi disparate de suflet. Când am coborât în B. se lumina şi am făcut primii paşi în loc străin eliberată măcar de o părticică din povara de la pornire: de aici, nu mă mai putea întoarce nimeni. Era prea devreme pentru o vizită deşi D., pentru care îmi întrerupsesem călătoria, cultiva neconvenţia sau anticonvenţia şi nonconformismul sau, ca să zic altfel, ne educase în irespectul, în sfidarea convenţiilor mic-burgheze. Plimbarea din zori pe uliţele pustii din B. făcea însă parte tot din planul p ecare mi-l asumasem.

(Din prudenţă, desigur, nu voi da nume în clar. Aşa că, dacă nu reuşeşti să-i identifici pe cei pomeniţi, ia totul ca pe o invenţie plină de zgomot şi de furie, ca-n Shakespeare, spusă de o exaltată.)

La câţiva paşi de gară, pe uliţa spre centru, s-a nimerit să dau de pregătirea unei înmormântări. Nu era nici ţipenie în jur, dar în lumina incertă dinainte de răsărit, ca în orice mahala, cu case scufundate pe sfert în pământ, se vedea peste gard, dar şi în casă printr-o uşă dată la perete. Uşa fusese drapată cu pânză neagră, prin geam licărea stingher o feştilă aprinsă. O cruce băiţuită proaspăt şi o ladă de sicriu fuseseră rezemate de perete. De ce-ţi spun asta? Moartea disimulată, inaparentă se încrucişa până la suprapunere şi confuzie cu lestul somnului greu din zori şi era ca-ntr-un vis...

Am străbătut agale, cu rucsacul care-mi rupea spinarea, uliţele prăfoase pe unde mai trecusem o singură dată cu doar patru repere majore şi neuitate de atunci: biserica Sf. Ilie, cu acoperiş de tablă ruginită, banca nou-nouţă, primăria şi sinagoga cea uriaşă. Pe aici, târându-şi paşii prin praf, ne spunea D. la una din lecţiile sale secrete, se plămădeşte insesizabil lumea de mâine. Puţinii ceferişti din atelierele gării-nod de cale ferată de care era legată amintirea încă proaspătă a marii greve din 33, unda ei de şoc, mai bine zis, ucenicii cu ceva ştiinţă de carte din puchinoasele făbricuţe construite după război, funcţionărimea, târgoveţii săraci. Dar mai exista, spunea el, intelectualitatea provincială bovarizantă şi pauperă, nu grozav de semnificativă cantitativ, însă aptă pentru a deveni măcar detonatorul, dacă nu substanţa explozivă. Într-o bună zi, toţi aceşti invizibili vor face pasul în faţă, veţi vedea! Îl urmăream cu o ureche distrată, nu prea-mi păsa de secolele viitoare, dar eram îndrăgostită de el pe atunci şi n-aş fi îndrăznit să-l contrazic.

Ştiam – cineva auzise bârfindu-se la Capşa şi-mi povestise – de îmbolnăvirea lui D. L-am găsit într-adevăr căzut la pat, galben, cu stranii cearcăne violete şi gura pungită: ştirea se confirma. Nu părea însă prea bucuros că mă vede, nici măcar bucuria bolnavului singur căruia îi trebuie alinare, fie ea şi de formă. În Bucureşti, gurile rele susţineau că după ce N.D. Cocea se retrăsese strategic la Sighişoara cu amanţii şi cu fiicele după el, D. s-a grăbit să-l imite, auto-exilându-se în puchinoasa Ţară de Jos unde era casa părinţilor săi. Adevărul e însă mai simplu: era bolnav. Or, boala înseamnă slăbiciune, iar el avea oroare să apară în lume neajutorat, vulnerabil, să fie compătimit, să i se plângă pe umăr. Ridicându-se greoi, m-a prins de încheietură schiţând şi intenţia de a mă pupa, dar m-am eschivat şi atunci, la atingere, i-am simţit sudoarea rece şi cleioasă care parcă-i ţâşnea din piele. Aceasta să fi fost cândva iubirea mea disperată? Atingerea de câteva secunde fusese ca un scurt-circuit care te trezeşte.

– Dacă nu coboram aici, i-am zis, eram la ora asta ceva mai aproape de front, căci am prins un tren care mergea într-acolo. Le-am făcut impresie bună, am adăugat, cu o bună-dispoziţie jucată care însă ştiam că nu-l va păcăli, bucureşteancă pornită şi ea spre front, cu pantaloni şi rucsac. În tot cazul, n-am provocat suspiciuni. Doar destinaţia exactă a trenului, secretă, pare-se, n-am aflat-o.

M-a întrerupt cu un acces îngrozitor de tuse.

– Îmi pare rău, scuză-mă, a şoptit după ce s-a potolit şi s-a lăsat să cadă pe pernă. Mi-a venit atunci în minte observaţia otrăvită a cuiva: toţi cei de stânga, filocomuniştii noştri de la „Ajutorul roşu” trebuie neapărat să fie puţin tebecişti.

Într-o încăpere vecină se afla femeia care-mi deschisese, dar ea n-a intervenit. I-am potrivit eu perna cu câteva cuvinte ca să-l alin. El a dat din cap resemnat şi învins, obişnuit cum era cu postura inversă şi, aşa cum îl cunoşteam, mi-am dat seama că ar fi preferat să fie el consolatorul. O clipă apoi, cât şi-a tras sufletul, m-a cercetat cu atenţie.

Pornisem la drum încărcată ca o furnicuţă cu bagaj mai mare decât greutatea unei fetişcane de 20 de ani şi încă şi mai mare decât cel pentru un căţărător la Piatra Craiului unde mergeam vară de vară şi puteam spune că sunt antrenată. Şi mai era ceva: în loc să trec Dunărea pe la Galaţi, pe scurtătură, şi s-o iau de acolo spre nord-est, cu harta în mână, am urcat într-un tren pentru front care, cu tot ocolul, corespundea planului meu de a-l întâlni pe D. I-am mărturisit asta însă fără să reuşesc să-l disloc, să-i smulg un da sau un nu. În schimb, încărcătura mea prea voluminoasă îl intriga. Aveam bagaj pentru mult timp şi peste ce ni se indicase la Institut, m-am apărat eu. Luasem, de pildă, zece bloc-notes-uri plus tot ce trebuie pentru scris, adică tuşuri colorate şi o sticlă de cerneală – da, o sticlă de 0,5 litri! –, planşe de desen, acuarele, pensule, un set de creioane, hârtie milimetrică şi încă multe mărunţişuri de tipul peniţe klaps şi agrafe. Desigur, hărţi. Nu socotesc rufăria de corp pentru o lună, două şi strict necesarele obiecte de toaletă. Bocanci, o haină de ploaie cauciucată, doar două rochii. Şi încă altele. Abia când le-am adunat grămadă am realizat câtă greutate am de cărat în spinare.

Nu ignoram că, pentru D., pregătirile „nemţeşti” de organizare a vieţii materiale sunt futilităţi. Să spun, deci, că urmăream să-l provoc? Nu ştiu. Plănuisem poate şi aşa ceva activându-mi subcortexul, nelucidă. Am reflectat mai târziu la impulsurile generice, cele care ne pun în mişcare uneori. Şi, uite-aşa, ajungem la tine.

Un pas mai departe, tonul discuţiei noastre a explodat. Când i-am mărturisit că sunt îndrăgostită de tine şi din cauza asta mi-am luat lumea-n cap (a fost expresia lui) a izbucnit într-un râs chinuit, cu spasme, cu accese de tuse şi ochii plini de lacrimi, desfigurat, cum nu cred că-l mai văzuse cineva.

Am aşteptat răbdătoare să se potolească, i-am oferit şi o batistă din rucsac, i-am depănat apoi da capo marele meu secret, neştiut de nimeni altcineva, în care tu eşti centrul geometric. Despre misiunea de noapte, cu prima flotilă de război trimisă peste Prut în chiar noaptea dintre 22 şi 23 iunie. Atât de succint cât e cu putinţă, despre avionul lovit, despre salvarea ta, despre amputarea picioarelor. Ca altădată, la examen, m-a lăsat să vorbesc fără întrerupere, cu grimasa de nerăbdare abia stăpânită care îi inhiba pe mulţi. Iarăşi? a zis în cele din urmă. Îndrăgostită de un bărbat despre care scriu ziarele? Un pilot despre care se vorbeşte şi în cercul tău de tineri, dintre care câţiva au umblat după tine cu limba scoasă, dar fără succes toată perioada studenţiei? Surpriza lui D., cum mi-a şi declarat, era să vadă repetându-se, trasă la indigo, aceeaşi poveste în care niciun detaliu nu e trucat. Vreau să zic că nu punea câtuşi de puţin la îndoială veracitatea sentimentului ca atare. Şi era mai mult mirat decât ironic. Relaţia mea cu profesorul D. e nu imposibil, dar foarte greu de definit. Ca s-o înţelegi, am să-ţi spun că el e unica fiinţă cu care să accept o asemenea spovedanie, când sufletul se pune pe masa de disecţie dezgolit în totalitate. La începuturi fusesem îndrăgostită nebuneşte de el. El mă tolerase cu un argument care mi-a tăiat elanul: pentru că nu eşti proastă. Constatarea imediată, poate prea rapidă, că amorul meu s-a evaporat l-a descumpănit, totuşi, dar nu cred că a pus asta pe seama neprostiei mele. Incompatibilitatea, revelaţia bruscă, deodată cu ceea ce e vulnerabil (deci inferior şi banal) în fiecare din noi a fost, deşi pare neverosimil, când priveşti dinafară, ca picătura de apă care cade pe plita încinsă: trece în altă stare de agregare, fulgerător. El m-a păstrat aproape ca pe un trofeu, recunoscând în schimb că vede în mine şi un caz clinic. Revenea însă, se amenda din timp în timp, reinterpreta diagnosticul iniţial şi asta, zic eu, ne-a legat, eram fiecare o problemă pentru celălalt. Amendamentul de data asta era mai ferm. Conta pe sinceritatea mea ca pe o valoare secundară, sentimentală, totuşi de nepus în discuţie, adică nu mă bănuia de poză sau mitomanie. Dar refuza să accepte că o iubire cu debut devastator reuşeşte asemenea performanţe puerile în paşii imediat următori.

Principiile de funcţionare ale sufletului femeiesc exclud asemenea rupturi, mă admonestase el didactic, deşi aici era indecis. Rupturi sângeroase? Nesângeroase? Ele nici nu sunt umane, în fond. Să te îndrăgosteşti, cu mici pauze, de mereu altcineva, divulgă o mecanică a motoarelor afectivităţii un pic detracată. Ca s-o scurtez, în fine, el vedea în mine fecioara – şi mă ameninţa: vei rămâne aşa până la bătrâneţe! –, fecioara psihotică, satisfăcută doar cu figurile fanteziei. E de neconceput ca tot ce ţine de carnalitate, de mucoase şi epiderme să fie inactivat. Dar la tine, mă avertiza el, după destule verificări, se vede totuşi că e cu putinţă.

Şi revin iarăşi la tine. Ai fost primul care ai spart, ai perforat, ca să risc o analogie, blocajul meu în termenii iarăşi absoluţi ai legământului pentru veşnicie. În clipa când am aflat că avionul tău a fost doborât am ştiut că aşa va fi. Vine, e adus la Bucureşti, m-a anunţat prietenul meu al cărui nume îl trec sub tăcere,dacă vrei, mi-a mai zis, merg cu tine să-l vizitezi după operaţie, să-i duci o floare. Am refuzat, deşi nu de frică. Dragostea mea devenise ceea ce ca intensitate, ca durere, nu credeam că e cu putinţă, atunci când am aflat că nu ţi-a putut fi salvat niciunul din picioare. Nu puteam să-ţi fiu de folos şi de asta, între alte motive, am hotărât să plec. În primele nopţi de august, după târcoalele date spitalului unde descoperisem care e fereastra salonului tău, am luat definitiv hotărârea. Dintr-odată, cu o scânteie de demenţă, dacă ţii neapărat, am decis că locul meu nu mai e aici, în frivolul şi mediocrul Bucureşti unde, de pe o zi pe alta, m-am simţit străină şi inutilă.

– Am luat-o înainte, l-am anunţat, adoptând stilul vag despre care ştiam că-l enervează îngrozitor. Mă privea tot fix, rece, tăcut. Privirea lui nu mă înşela: ştia tot.

– Nu e nimic secret, dacă te interesează într-adevăr, am zis. Mareşalul, cu scrupulul lui admirabil pentru planificare şi pentru rigoare, vrea ca România să ia în stăpânire teritoriile cucerite după toate regulile. Care, fie zis în paranteză, s-au stabilit ad-hoc. La Institut a sosit dispoziţiunea sa privitoare la constituirea urgentă a unei echipe de cercetare sociologică pentru a fi trimisă în teren. Suntem experţi, statisticieni şi antropologi, tineri cu bune recomandări, sociologi ş.a.m.d. Nu e o bagatelă, ci o prioritate. Se va lucra şi în teritoriile de sub ocupaţie militară germană cu grupe de trei sau mai mulţi. Să-ţi spun mai departe?

N-a zis nici da, nici nu. Repet însă: ştia.

– Am fost inclusă în această echipă, am fost tăiată de pe listă, s-a intervenit şi am fost cooptată iarăşi. Când am plecat, ieri noapte, încă nu se ştia rezultatul definitiv. Tema de studiu îmi place. Nu cunosc zona. Nu e nici o joacă, sunt perfect conştientă de riscuri. Bănuiesc că pentru unii sunt indezirabilă, fără vreun motiv special, cum se întâmplă la noi. Ideea însă m-a cucerit: în fine, România îşi asumă ceva care e, după gustul meu, grandios. Când spun grandios, am în vedere că în definitiv e vorba de o finalitate fără scop, ca o poezie. Pentru mine, în plus, e un colac de salvare de care m-am agăţat închizând ochii...

– Papa ce zice? se interesă el după o pauză foarte lungă.

Pe tatăl meu, A. îl dispreţuia şii dedicase câteva pamflete fulminante. În discuţiile cu mine evita însă subiectul, cu toate că îmi încuraja mereu nesubordonările şi gesturile de emancipare de sub orice tutelă. Papa, de acordul formal al căruia nu mă puteam dispensa şi o ştiam, n-a râs, dar nici n-a făcut criza pe care o aşteptam. El era de mult resemnat. Aşa că, în câteva zile, am avut toate aprobările, peste capul celor de la Institut, adică permis de liberă trecere cu semnături şi ştampile de la cel mai înalt nivel, la care altcineva nici n-ar fi putut să viseze.

– Zâmbeşte resemnat în oglindă şi tace, i-am spus, citându-i aproximativ diagnosticul pus tot de el categoriei de politicieni bucureşteni din care făcea parte şi Papa. Du-te copilă zănatică, mi-a zis, dacă asta ţi-i vrerea. Du-te şi-ncearcă şi tu de aproape gustul războiului. Bravam iar D., care nu se clintise, a închis ochii, cu faţa lui ca o mască galbenă pe care erau doar cearcănele violete de sub pleoape. A stat nemişcat câteva clipe lungi, parcă şi fără să respire şi mi-a trecut prin minte că mimează, actoriceşte, agonia.

– Ştii în ce te vâri? Dar, mai ales, eşti conştientă de riscuri? a şoptit el, tot cu ochii închişi.

Ştiam perfect iar el bănuia asta. Eram lucidă de direcţia în care porneam, adică el nu mai avea în faţă adolescenta ignorantă, plină de naivităţi, dar cu o impertinenţă a refuzului care îi plăcuse. Hotărârea de acum era a unei titrate cu magna cum laude care optează pentru un destin pe cont propriu. Asta, ca principiu. Reflectasem apoi cu toată seriozitatea şi nu găseam deloc că hotărârea mea e sinucigaşă. Despre actuala situaţie de pe front scriau regulat corespondeţii ziarelor româneşti şi străine şi, chiar dacă textele lor trecuseră prin sita deasă a cenzurii, o idee despre mersul războiului îşi putea face şi un civil ca mine. În sala de consiliu de la Institut apăruse o hartă mare unde erau marcate zilnic ofensiva germană, viteza cu care uimise pe toată lumea, şi, separat, cu alte culori, paşii spre sud-est ai Armatei a IV-a. Erau victorii continuu. Cu sacrificii, desigur, dar victorii. Pentru D. ce scriu ziarele n-avea relevanţă, el nu citea ziare, le dispreţuia global, deşi ani în şir ieşise şi el regulat în arenă cu articole de opinie vitriolante. Argumentele mele de atotştiutoare era ca şi cum nu le-ar fi auzit. Din punctul lui vedere, a spus şi şi-a deschis ochii deodată cu regăsirea vocii, pentru români acest război abia început se înscria ca o aventură pierzătoare. Vei vedea în curând.

Prelegerea la care m-a avut ca unic auditor începu în această notă de autoritate didactică. Nu riscasem niciodată în anii dinainte să-l contrazic şi nu neapărat din respect şcolăresc sau din teamă. Ar fi fost o prostie să mă prefac că, pentru mine, diferenţele de vârstă şi de rang nu contează. Dimpotrivă, contau enorm, ca o decoraţie de ţinut cât mai la vedere. De data asta au căzut însă vechile inhibiţii: m-am năpustit.

El m-a ascultat răbdător, ca la seminarii, altădată, cu o politeţe în care, dacă nu-l slăbeai din ochi, descifrai dispreţul glacial dispensabil de orice cuvinte. Şi totuşi, juca corect, lăsându-mi timp să pun toate argumentele pe masă. Când am terminat, a reluat de unde îl oprisem.

– Spun pierzătoare, având în vedere măcar exemplul de manual al lui Napoleon. Sunt banalităţi, nu neg. Dar războiul însuşi, în ce ecuaţie nebanală să-l situezi? Cum să-l tratezi altfel? A mai avut un acces urât de tuse, dar şi-a revenit repede. Ruşii au un spaţiu cu cotloane unde se pot retrage să-şi lingă rănile risipite de la gheţurile arctice şi tundră până la nisipurile deşerturilor asiatice. Fiecare pas înapoi făcut acum e o gură de oxigen pentru ei, pentru elanul din perioada următoare. Ce ţi se par ţie victorii şi ce anunţă ziarele sunt efemeride. Se opri aici iarăşi să-şi cureţe gâtul de flegme şi să-şi şteargă ochii şi nasul. Am vrut să-i cer să nu se mai chinuiască zadarnic cu mine, dar am renunţat. Apoi, pentru nemţi, scopul strategic numărul doi sau numărul unu, depinde de unde priveşti, adică stârpirea evreilor, e altă eroare fatală. Pentru simplul motiv că evreii nu pot fi stârpiţi, ei sunt ca furnicile. Cum să stârpeşti toate furnicile care sunt pe pământ cu mult înainte de noi şi sunt peste tot? Îi poţi lichida, de pildă, câte unul sau în grupuri mai mari sau mai mici cum au încercat mulţi, începând cu romanii. Dar să-ţi propui lichidarea lor ca entitate e o utopie. Înţelegi? Asta, şi declarată în gura mare, abia vor activa colosala lor putere mondială de reacţie, banii cu care se controleză subteran istoria acestui secol. Chiar şi Hitler nu e de conceput să fi scăpat o secundă de sub controlul lor care ţine sub lupă fiecare gologan şi în ce direcţie e rostogolit, de sub autoritatea lor invizibilă, în fond... Nemţii trebuie să piardă războiul nu pentru că au o forţă militară inferioară. Nu! Şi nici pentru că aliaţii lor, armata română sunt ruşinos echipaţi şi prost hrăniţi. Dimpotrivă! Niciodată nu s-au mai lansat atâtea trupe şi atâtea mijloace. Nemţii, şi o dată cu ei şi românii, sunt condamnaţi de o logică secretă de care vei lua act mai târziu. De forţe care, odată stârnite, sunt distructive până la capăt. Şi atunci? Dacă ai venit la mine pentru un sfat, ia aminte! Îţi sugerez să te retragi tiptil din aventura prostească în care a fost vârât Institutul şi tu o dată cu ceilalţi de acolo. A prospecta spaţii şi populaţii care n-au semnificaţie pentru destinul României e zădărnicie, un demers cu profit ştiinţific infim. Căci finalul va fi unul singur: România va avea soarta tuturor ţărilor care pierd un război, banalele lecţii ale istoriei nu consemnează excepţii. Vae victis! Iar rezultatele cercetărilor voastre vor fi puse pe foc.

Am râs ironic, dar cu un început de exasperare. Nu cu mult în urmă, un alt sfat al său, drastic, aproape un ordin, mă făcuse să renunţ la prietenia admirabilă a câtorva băieţi şi fete care erau cu legionarii. Rupe-o cu ei. M-am retras, am fugit, nu le-am mai deschis uşa, nu le-am răspuns la apeluri. Renunţarea era într-adevăr ca o amputare. Pentru a pune ce anume în loc? A râs şi el, fără plăcere, ceea ce totuşi nu mai văzusem să i se întâmple, conştient pare-se de prea marele elan pe care-l luase.

– Fată dragă, o să fac recurs la autoritatea pe care mi-o concezi ca să-ţi repet: renunţă! a continuat cu glas alterat. Fă cale întoarsă, nu va fi mare lucru să inventezi ceva plauzibil, dacă vei fi întrebată. Îmbolnăveşte-te, spre pildă. Retrage-te discret şi din Institut unde sunt câteva persoane implicate în jocuri pentru care-şi pun pielea la bătaie. N-aş vrea să te ştiu în prejma lor peste câţiva ani. Eşti sănătoasă, ai tată sus pus, eşti poliglotă, datorită mie nu te-ai amestecat în jocuri politice compromiţătoare, aşa că nu cred că cei de la S.S.I. ţi-au deschis dosar, eşti frumoasă şi, dă-mi voie să-ţi spun, foarte deşteaptă. Evită locurile expuse şi rămâi cuminte în aşteptare, mai devreme sau mai târziu orice război se termină. Cere-i lui Papa să-ţi facă rost, să zicem, de o catedră provizorie şi cu asta îi vei prilejui în fine şi lui clipe meritate de fericire. Sună a sfat de bunic, dar n-am altul mai bun. Du-te la gară şi urcă-te în primul tren de Bucureşti.

Îmi era teamă ca, după atâta efort, să nu urmeze o altă criză de tuse, dar nu ştiu cum a reuşit să se domine. M-am aplecat peste pat şi i-am atins obrazul cu obrazul meu. Îşi făcuse datoria şi nu se cuvenea să nu-i răspund. Preţul era acest contact cu o epidermă umedă, rece şi primul zâmbet mincinos de despărţire de când ne cunoşteam. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara