Un om suferind la masa de scris
Moartea prematură a lui Mircea Nedelciu, după o luptă îndârjită şi de lungă durată cu o boală necruţătoare, a fost cu atât mai impresionantă cu cât a lovit într-un om cu o minte clară şi o viaţă organizată. Am asistat cu toţii, cu sentimentul dezastrului, la prăbuşirea unei construcţii armonioase.
Din cauza morţii, a rămas neterminat şi romanul Zodia scafandrului, la care Mircea Nedelciu a lucrat în perioada 1988-1992 şi asupra căruia a revenit ulterior în repetate rânduri, nu atât pentru a-l completa, cât pentru a revizui ceea ce scrisese. într-un interviu acordat lui Sorin Preda şi publicat în revista Formula AS, văduva scriitorului îşi aminteşte cum munca la roman se asocia cu suferinţa fizică: "Mircea începuse acest nou roman, când au apărut primele semne ale bolii. Asta se întâmpla în 1988. Ei bine, de câte ori se aşeza la masa de scris, apăreau crizele lui febrile. Chiar şi la Marsilia, în Franţa, unde urma chimioterapie, era urmărit de această ciudată coincidenţă. [...] De fiecare dată când lucra la roman, se întâmpla ceva: i se făcea rău, apăreau complicaţii, avea stări de vomă, leşinuri."
Editura Compania, care s-a remarcat de mai multă vreme prin originalitate şi bun-gust în alegerea textelor destinate publicării, şi-a reconfirmat profesionalismul tipărind în volum romanul neterminat Zodia scafandrului, şi anume ultima lui versiune, datată 1996 (aproximativ 150 de pagini). Cartea prezintă interes pentru specialişti şi, prin câteva zeci de pagini inspirate, pentru nespecialişti. Mircea Nedelciu, lider de opinie al prozatorilor generaţiei '80, lucid şi raţional, capabil să ia distanţă critică - şi chiar cinică - faţă de orice formă de sentimentalism, nu mai este aici atât de consecvent cu sine, lăsându-se absorbit adeseori de retrăirea unor momente autobiografice, ca un bătrân care răsfoieşte un album cu fotografii de familie. Din când în când, însă, el redevine ce-a fost, dominând inteligent materia epică, construind teorii îndrăzneţe, propunând experimente literare ingenioase.
Jurnal intim şi roman realist
Caracterul autobiografic al romanului este uneori declarat şi alteori disimulat. Protagonistul cărţii se numeşte, alternativ, Mircea Nedelciu şi Diogene Sava (acesta fiind prezentat ca un absolvent al Facultăţii de Istorie, originar dintr-un sat din Bărăgan, Boroana, şi angajat al Marelui Institut de Istorie, gigantică instituţie ştiinţifico-propagandistică, specifică unei dictaturi comuniste). Referirile la Mircea Nedelciu se fac la persoana întâi şi persoana a doua, iar cele la Diogene Sava - la persoana a treia.
Secvenţele despre Mircea Nedelciu iau frecvent aspectul unor însemnări de jurnal intim:
"februarie '88
Zi destul de anostă. Scurtă convorbire cu Magdalena Bedrosian despre şansele încă vagi ale romanului nostru despre "femeia în roşu". Către sfârşitul programului mă vizitează, purtând o caraghioasă pălărie de mare lady, roşcata Carina. Contrastul între distincţia pălăriei şi înfocarea cu care îmi aplică, în depozitul cu cărţi prăfuite, una din delicioasele ei felaţii mă amuză. [...]
Marţi am fost la Bălăiţă în birou. M-a chemat să-mi spună să mă duc la Dulea (vicepreşedintele Consiliului Culturii, numărul unu al cenzurii) pentru că "ar fi de acord să mă angajeze la o casă de filme ca redactor". Am abătut discuţia cu Bălăiţă spre gâlcile mele umflate. Mi-a recomandat să mă duc, din partea lui, la doctorul Bogdan (autor de romane cu titluri ca Poduri suspendate, Nemuriri trecătoare etc.) şi miercuri, 10 februarie, m-am şi dus. A zis că aş avea rinofaringită şi să iau antibiotice până marţi" etc.
în acest stil prozaic, fără miză literară, sunt istorisite numeroase alte demersuri şi întâmplări cotidiene. Printre altele, scriitorul povesteşte amănunţit cum a eşuat în tentativa de a lua de la poştă un pachet care-i venise din străinătate, din cauza absurdelor restricţii impuse de autorităţi în relaţiile cu străinii. în acest context, el aduce în prim-plan figura unei funcţionare tinere, pe care simte nevoia să o stigmatizeze, ca într-un articol de ziar:
"Ţâfnoasa de funcţionară, vreo 19 ani, probabil absolventă a "liceului de poşte", se arăta exasperată de prostia şi neîndemânarea solicitanţilor. Făcea grimase la fiecare minut, cu gândurile evident în altă parte. Firesc, e tânără, dar are şi un inexplicabil sentiment al puterii discreţionare. Avea zona ei de exercitare a bunului plac. Părea conştientă de asta şi decisă s-o facă fără nici un scrupul."
Este dureros faptul că o asemenea tânără fără minte l-a umilit cândva, la un ghişeu, pe omul Mircea Nedelciu, dar şi mai dureros este să constatăm că l-a dominat şi pe scriitor, rămând ca o obsesie în mintea lui şi determinându-l să-i consacre mai multe pagini moralizatoare într-un roman, pentru a se răfui cu ea post factum.
Povestea vieţii lui Diogene Sava este scrisă într-o manieră realistă (fără să fie vorba de un joc de-a realismul). Impetuoasa activitate sexuală a tânărului istoric, care îşi manifestă dispreţul faţă de femei posedându-le, reprezintă poate un element de atracţie pentru cititor. în schimb, explicaţiile minuţioase privind administrarea unor moşii din împrejurimile comunei Boroana, înainte de naşterea lui, sunt inutile estetic şi obositoare:
"în dimineaţa aia, batoza lui Costescu era instalată în curtea conacului, la boierul Matei, cel care avea pretenţia că-şi administrează singur cealaltă jumătate a moşiei Cocoanelor, adică partea stăpânită în acte de Marica, nevastă-sa. Moşia toată, cam patru sute de pogoane, îi aparţinuse lui Sion, boierul bătrân, de care doar Moş Velicu putea să-şi mai aducă aminte. După moartea lui, proprietărese deveniseră cele două fiice ale lui Sion, Marica şi Florica." ş.a.m.d.
Câteva momente de graţie
Mircea Nedelciu redevine el însuşi atunci când o alungă din minte pe funcţionara de la poştă şi îşi recapătă binecunoscuta lui ţinută intelectuală, de observator inteligent şi detaşat al lumii înconjurătoare. Teoria despre misoginismul pe care îl generează comunismul este produsul unui asemenea moment de graţie. Plecând de la premiza că regimul comunist nu-i lasă pe bărbaţi să fie bărbaţi, prozatorul ajunge la concluzia că aceştia îşi iau revanşa tratându-le cu un dispreţ brutal pe femei. Prin acelaşi mecanism psihologic se explică faptul că ei se simt oripilaţi când cineva îi bănuieşte că ar fi homosexuali: traumatizaţi de violul la care îi supune zilnic sistemul totalitar, nu mai suportă să fie consideraţi un fel de femei şi în viaţa sexuală propriu-zisă.
Altă teorie care dovedeşte capacitate de sinteză şi chiar o aptitudine filozofică este aceea potrivit căreia, atunci când scrii despre tine, te afli la suprafaţă, în timp ce adevăratul tău eu rămâne în adâncuri, ca un scafandru cu care comunici precar:
"în faţa paginii, totdeauna, tot la suprafaţă te afli. Respiri. Eşti în aer. între tine şi el sunt distorsiuni, neînţelegeri, carenţe grave de comunicare. Ceea ce lui i se pare a fi o catastrofă, pentru tine poate fi doar o umbră roşie în apă. Ce frumos, spui tu, de parcă soarele ar răsări din adâncuri! El ştie însă că-n preajmă se plimbă rechinul şi că tocmai a atacat o făptură cu sânge cald."
Inegalitatea valorică dintre diferitele secvenţe ale cărţii conferă o dramatică autenticitate textului scris de Mircea Nedelciu în ultimii ani ai vieţii sale, îl transformă într-un document.
Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că Mircea Nedelciu nu era exclusiv scriitor, ca Mircea Cărtărescu, de exemplu. Era şi un strateg al generaţiei lui, aflate mereu în ofensivă, şi un om de afaceri, şi un înţelept căruia îi plăcea să-şi lucreze grădina (de neuitat rămâne una din tabletele lui pe această temă, adevărată odă închinată foarfecii de tăiat viţa de vie). Doar o parte din energia sa s-a îndreptat către scris.
Mircea Nedelciu - ne-o confirmă romanul său postum Zodia scafandrului - a fost şi scriitor. Cu atât mai mult merită admirat pentru înălţimea pe care a atins-o uneori în literatură.
Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, roman inedit, Bucureşti, Ed. Compania, col. "Contemporani", 2000. 152 pag.
