Ideea acestui editorial pleacă de la cronica literară pe care o publicăm în numărul de faţă al revistei, ca şi de la alte articole, recenzii ori simple consemnări pe care criticii din noua generaţie le-au consacrat în ultima vreme unor scriitori din generaţiile vechi. Nu numai în România literară, fireşte. Înainte de orice, vreau să fac cîteva precizări. Judecăţile tinerilor critici nu sînt în discuţie. Le aparţin şi dau socoteală pentru ele. N-am de gînd să "apăr" pe nimeni, indiferent de ce cred eu însumi despre scriitorul în cauză sau despre operele lui recente, fie că e vorba de Nicolae Breban, fie de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Fănuş Neagu. N-aş dori nici ca gestul meu să fie interpretat drept cenzură. O revistă poate, din cînd în cînd, să amîne un text, să-l "perie" ori chiar să-l refuze. Tocmai fiindcă le respect colaboratorilor noştri părerea, am procedat diferenţiat: publicăm, iată, cronica de azi despre un roman al lui N. Breban, aşa cum am publicat-o pe aceea despre Fănuş Neagu, dar am scos din pagină una despre culegerea de articole a Ilenei Mălăncioiu. Motivele ţin de politica revistei şi nicidecum de cenzură. Cea mai bună dovadă o constituie faptul că am publicat de-a lungul timpului opinii felurite şi contradictorii, deseori în dezacord cu ale noastre, ca redactori. Problema nu e, aşadar, de îngrădire a libertăţii de exprimare şi nu mă interesează dacă autorii vechi încep să aibă dificultăţi cu noii critici. Pînă la un punct, e normal să se întîmple aşa. Dar mă preocupă dificultăţile - de a-i citi şi de a-i înţelege - pe care noii critici le au cu scriitorii vechi.
Din mai toate comentariile negative ale criticilor tineri la opere ale unor scriitori consideraţi canonici rezultă o anumită idee de literatură. O formulează limpede autorul cronicii la Voinţa de putere : "...Scriitorul român afirmat în anii '60-'80 [...] a crezut că este luptător şi [...] s-a trezit după '89 că nu ştie prea multe despre literatură, că şi-a dus lupta cu arme extrem de rudimentare, cum ar fi metafora, parabola..." Şi încă: "...Se insistă pe acele cîteva găselniţe narative care au prins cîndva, dar care acum nu pot stîrni unui cititor contemporan decît un zîmbet ironic de compătimire". (Într-un mod încă şi mai tranşant este pusă problema într-o notă din pagina culturală a unui cotidian care se referă la Ana Blandiana: "Se zice că s-ar fi opus regimului comunist. [...] Nu m-am lămurit din ce motive, fiindcă mare poetă a făcut-o regimul comunist şi nu libertatea, dar, în fine, o eroină în plus nu face rău la nimeni. Aşa cum n-a făcut rău nici regimului comunist care şi-a văzut de cincinale şi congelări, care ne-a furat copilăria şi ne-a umilit pe vecie taman în timp ce scriitorii benchetuiau la sărbătorile metaforei"). Despre ce e vorba, în definitiv? Literatura anilor '60-'80 este citită de criticii tineri ca o bătălie ineficientă cu un regim insensibil la metaforele esopice ale autorilor ei. Scriitorii ar fi predicat în pustiu o "morală" de nimeni ascultată. În sfîrşit, după Revoluţie, ar fi trebuit ca ei să descopere, dar n-au făcut-o, că habar n-aveau de adevărata literatură, că instrumentele lor erau rudimentare, reuşind să stîrnească doar un zîmbet de compătimire cititorului contemporan.
Nu mă împac deloc cu acest mod de a vedea lucrurile. El denotă o aroganţă care nu se sprijină pe cunoaşterea impactului social al operelor literare din deceniile de comunism. Las intenţionat deoparte valoarea literară a acestor opere, care au fost, cum altfel?, de toată mîna, dar dintre care n-au lipsit capodoperele. Impactul social a fost, el, remarcabil. Putem afirma că, alături de disidenţa politică, atîta cîtă a fost la noi, a existat o disidenţă artistică al cărei rol în dizolvarea comunismului nu merită a fi subapreciat. Asta nu mai ţine de subiectivitatea noastră, ţine de istorie. E curios că tocmai criticii tineri, care pun preţ pe pragmatism, pe "eficienţa" atitudinilor intelectuale, nu interpretează corect rolul jucat de literatură în spulberarea mitologiei comuniste. E adevărat, desigur, că intelectualii au vorbit deseori în pustiu. Şi Voltaire, şi Diderot, şi Jean-Jacques Rousseau au vorbit în pustiu la vremea lor, dar din asta a ieşit Revoluţia Franceză. Şi Havel şi Michnik au predicat la pereţii celulelor unde erau închişi. A trebuit să vină 1989 pentru ca puterea celor fără putere, cum i-a numit Havel pe intelectuali, să-şi dovedească importanţa istorică.
Pe de altă parte, mi se pare simplist să susţii că operele scriitorilor vechi n-au răsturnat comunismul fiindcă n-au spus lucrurilor pe nume, preferînd să semene cu nişte "istorii hieroglifice", cu nişte parabole sau banchete metaforice. Totdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, limbajul literaturii de ficţiune a fost indirect, ambiguu, esopic, sofisticat (metafora nu e, în nici un caz, rudimentară!), de la Platon la Shakespeare şi de la Gongora la Ezra Pound. În anumite epoci, precum aceea comunistă, această caracteristică a limbajului românesc ori poetic a fost exploatată conştient ca o formă de conturnare a cenzurii şi de acces la adevărurile unei lumi bazate pe minciună. Şi ce vrea să spună că un cititor contemporan priveşte ironic la "găselniţele" de acest fel? Să conteze cumva tinerii critici pe ideea că literatura evoluează? Asta îmi aminteşte de Natalie Sarraute care deplîngea ignorarea de către Dostoievski a tehnicilor de analiză psihologică din "Le nouveau roman". Şi, dacă tot cred tinerii critici că parabolele romaneşti ale anilor '60-'80 sînt depăşite, desuete, puerile, măcar să ne informeze despre gusturile lor, cu exemple concrete de capodopere postdecembriste, care nu-l mai fac să zîmbească pe cititorul evoluat de astăzi. Nimeni nu-i obligă să parieze pe N. Breban. Dar pe cineva trebuie să parieze dacă vor să fie luaţi în serios. În critica literară curajul nu înseamnă să spui nu, ci să spui da. Aici e toată greutatea: în asumarea unor valori. N-am pretenţia ca valorile generaţiei actuale de critici să fie şi ale mele. N-ar fi normal. Dar am pretenţia să fiu încunoştinţat de valorile pe care ea le susţine; înainte de a le face praf pe ale mele. Poate că voi afla, cu această ocazie, care sînt capodoperele, în proză ori în versuri, eseurile, studiile în care realitatea socială a zilelor noastre e zugrăvită fără ocolişuri metaforice, arătată cu degetul, într-un limbaj tăios ca o lamă şi apelînd la o retorică în stare a constrînge guvernul să demisioneze. Nu despre asta era vorba? Ca să nu predice în pustiu, ca să obţină efecte, ca să fie pragmatici, n-ar trebui ca tinerii critici să lase armele albe ale cuvintelor şi să pună mîna pe arme de foc? Abia aştept să citesc romanele şi poemele rezultate dintr-o astfel de concepţie despre literatură, mai apropiată de canonadă decît de canon.
