Să citești un text scolastic din secolul al XIV-lea e cum te-ai supune unei cure de dezintoxicare: renunți la puzderia de ticuri vicioase din care e alcătuită expresia modernă și le înlocuiești cu muchia aridă a unor scheme logice, a căror secime îți lovește privirea la fiecare pagină.
Urmarea e un sentiment crescînd de nemulțumire, de parcă mintea refuză să digere calupurile de cuvinte pe care le are sub ochi. Lectura înaintează greu și numai scrîșnit, cu pre- țul unui efort statornic. Vezi cum un autor macină noțiuni pe care le leagă într-un șir de premise bizare, din care, după o procesiune istovitoare de argumente pro și contra, ajunge să tragă niște concluzii placide, la care ar fi putut ajunge direct, postulîndu- ne pur și simplu. Senzația e că asiști la o pertractare necontenită, în cursul căreia o distincție e întoarsă pe toate fețele, în virtutea unor operații standard: afirmi un lucru (de exemplu că „Dumnezeu e obiectul prim al teologiei“), apoi negi același lucru, pentru ca la sfîrșit, invocînd o autoritate, să tai nodul gordian, pledînd pentru o variantă. Varianta va fi înfățișată drept concluzie fermă, după care moara dialecticii va porni din nou: alte argumente și alte concluzii, într-o procesiune de divagații ce îți iau piuitul.
Ce e uimitor în această tăiere a firului în patru e risipa de logică: o armată de raționamente e pusă în mișcare pentru a lămuri o chichiță minusculă, contrastul dintre cît de minuțios e travaliul și cît de infim e rezultatul fiind copleșitor. Nu întîmplă tor scolastica înseamnă apogeul scoliilor („scolii“ cu sensul de „comentarii“): un mastodont se urnește pentru a lichida o furnică, o cruciadă e iscată spre a rezolva un fleac. E cum i-ai da unui piton să digere o musculiță pe care o trece printr-un maț cu bucle imense, de-a lungul cărora insecta e mărunțită pînă la desființare. La sfîrșit, amețit de atîtea bucle, uiți ce aripi avea musca.
Și toată această tevatură analitică se petrece au-dessus de la mêlée, deasupra vîltorii din care e făcută lumea dezlănțuită. E un laborator aseptic în care inteligențele epocii se întrec în jocul cu mărgele de sticlă. E universul de elită al spiritelor medievale, pentru care aula universitară ține loc de altar. Nu e un amănunt de lepădat că toate marile universități din Apus au fost înființate sub egida Bisericii Catolice, teologii fiind aleși cu precădere din pepiniera ordinelor monahale. Tocmai de aceea polemica teologică din acele secole a fost un privilegiu purtînd însemne franciscane, dominicane   sau cisterciene. În epocă a fi laic era totuna cu o degradare, termenul laycus (apud nota 35 de la p. 339) fiind sinonim cu un ins „lipsit de instrucție“,  formă politicoasă prin care docenții vremii se refereau la „barbari“. Așa se face că laicii nu intrau în arena disputelor filosofice, prerogativa fiind acordată doar doctorilor bisericești ce se bucurau de recunoaștere oficială.
Savant aparținînd Ordinului Cistercienilor, Bernhard Gottschalk s-a născut în Boemia, în localitatea Nepomuk, într-o familie germanică. Și-a căpătat titlul de magister theologiae în 1367 la Paris, prin elaborarea unei culegeri de comentarii la o carte de referință în epocă, Sentințele lui Petrus Lombardus, una din cele mai influente cărți de teologie din secolele XII-XIV. Susținerea tezei nu i-a fost însă de bun-augur, căci Gottschalk a murit la scurt timp, lăsînd în urmă o lucrare pe care oamenii Bisericii, potrivit uzanței, au copiat-o și au transmiso generațiilor. Azi se mai păstrează  o singură copie a manuscrisului, la Biblioteca Jagiellonska din Cracovia, Godescalc (în formă latinizată) fiind un nume cunoscut doar de specialiști, ca unul din cei patru nemți (alături de Johann Hiltalingen, Iacob Altavilla și Henric Langenstein), care, după Meister Eckart (secolul al XIII-lea) au dat o prezență germană în teologia pariziană din secolul al XIV-lea.
Sunt patru nuanțe pe care le-am desprins din eruditul studiu pe care Alexander Baumgarten îl adaugă traducerii. Prima privește rostul teologiei, care, potrivit lui Godescalc, nu poate fi decît acela de a spori credința. Accentul, deși obișnuit în scolastică, e în răspăr cu modul cinic în care vedem azi lucrurile, cînd mai firesc e să spunem de-a-ndoaselea: cu cît citești mai mult teologie cu atît simți că-ți scade credința, cauza stînd în dezolarea pe care ți-o inspiră noianul de contradicții din adevărul revelat. La Godescalc, dimpotrivă: teologia se adresează numai credincioșilor și are rolul de a le mări adeziunea la o sumă de adevăruri care nu sunt defel evidente. Căci evidența aparține științei, pe cînd obscuritatea se cuvine teologiei. Ceea ce înseamnă că teologia nu e o cunoaștere clară a unor lucruri evidente, ci o cunoaștere smerită a unor lucruri inevidente. Tocmai de aceea rolul credinței e indispensabil: ea îți dă o „certitudine a sufletului cu privire la lucrurile absente, constituită deasupra opiniei și mai prejos de știință.“ (p. 79) Și astfel ne aflăm în fața unei triade (a doua nuanță), în care opinia ține loc de părerea vulgului, teologia joacă rol de certitudine a prelaților, pe cînd știința e adevărul lumii naturale (a lumii acesteia).
Exemplul la modă e cu vetula (bătrînica neștiutoare), a cărei credință o întrece pe cea a teologului, chiar dacă, sub unghiul științei, ea e o ignorantă. Căci despre lumea de aici bătrîna nu știe mai nimic, despre cea de dincolo așijderea, și cu toate acestea adeziunea la articolele de credință îi e atît de puternică că drumul spre mîntuire e cert. Exemplul acesta scolastic va fi preluat la noi de Petre Țuțea, care va glosa copios pe seama babei bătînd mătănii evlavioase, a cărei ignoranță n-o împiedică să fie mai aproape de Dumnezeu decît un laureat Nobel a cărui credință șchioapă tă. Dar Godescalc nu merge pînă la separarea cunoașterii de credință, întrucît împărtășește viziunea lui homo viator (a treia nuanță), a peregrinului pentru care viața e o cale spre patria de dincolo. Cît timp este pe drum, homo viator nu poate avea o cunoaștere intuitivă sau abstractivă asupra zeilor, de aceea trebuie să se mulțumească cu argumentele pe care teologii i le pun la îndemînă. Concluzie? Nu intuiția, nici abstracția, ci doar argumentația de felul celei care apare în această carte poate ajuta credinciosul.
Că un credincios are nevoie de cîrja argumentelor raționale e îndoielnic, dar cel puțin aceasta e poziția autorului, în ochii căruia teoria e mai importantă decît trăirea. De altfel, ce izbește la carte e o perorație epurată de accente patetice, Godescalc fiind un metronom fără afecte, care desfășoară o retorică aridă. Un savant de catedră pentru care conceptul e superior misticii, chiar dacă magistrul acceptă darul supranatural al revelației, motiv pentru care vorbește despre „iconomia sacramentului ascuns.“ (p. 209)
A patra nuanță e legată de statutul de comentator al lui Godescalc. E o trăsătură tipică pentru scolastică aceea că autorii nu năzuiesc să fie neapărat   originali, grija lor de căpetenie fiind de a reda cu fidelitate o tradiție de gîndire, cu punerea în eclipsă a ambiției de a spune ceva inedit. Scrupulul de a se înscrie într-un tipar depășea cu mult dorința autorului de a scrie insolit. Tocmai de aceea, scolasticii făceau deosebirea între copist, compilator și comentator. Copistul redă ad litteram expresii pe care le-a luat de la alții. Compilatorul e cel care adună, din mai multe surse, idei străine pe care le recunoaște ca fiind străine. El împrumută cu precădere idei, și mai puțin expresii. Pe cînd comentatorul e cel care amestecă expresii străine cu idei proprii, trecînd deseori sub tăcere sursa de inspirație. De aceea actul plagierii, chiar dacă era știut în epocă, nu se preschimbase într-un cap de acuzare. Se subînțelege, nimeni nu-și bătea capul cu noțiunea de autor în sens modern, de vreme ce nihil novum sub sole.
Alexander Baumgarten e prodigios în munca de traducere a autorilor scolastici, acribia lui rupîndu-l dintre morți pe Godescalc de Nepomuk, un nume necunoscut pînă și cititorilor culți. Un volum în ediție bilingvă, destinat împătimiților de texte medievale.