Două constatări. Prima: pe Ion Mihalache mi l-au lăsat, pe Iuliu Maniu (redingotă neagră, cameră studenţească, pat de fier, nasul gros, Bădăcin) nu. Cu toate că au avut aceeaşi soartă, primul nu se făcuse la fel de cunoscut, încât numele lui nu stârnea un mare ecou în cititori. Aşa cred. A doua constatare mă obligă să mă contrazic: nu erau consecvenţi. La altă pagină, Maniu a fost îngăduit. Ori era o chestiune de ordin cantitativ - a nu depăşi măsura -, ori bunul cenzor mai adormea din când în când.
Bineînţeles, în condiţiile date nici Carol al II-lea nu avea ce să caute, chiar dacă nu-l menajasem: Pe M.S. Regele Carol II, deşi regalist, tata nu-l putea suferi. Compromisese ideea dinastică. Afacerist, afemeiat... Nici bietul Mihai, veşnicul năpăstuit, nu avea presă prea bună:
Despre rege am stat de vorbă chiar zilele trecute, în bucătărie, lucru cu totul rar. De însemnat, n-a însemnat cine ştie ce pentru nici unul dintre noi. N-a fost "descreierat", ca tată-său, însă, în afară de frumuseţe tinerească, nu s-a făcut remarcat, vreau să spun la noi în casă, prin nimic. Felul cum spune la 1 ianuarie "boborul meu" nu i-a fost favorabil. A mai avut şi ghinionul să i se trântească uşa atât de tare încât s-a desprins tencuiala. Creaţia de mituri nu suportă înfrângerile şi umilinţele prezumtivilor eroi. După aceea a dispărut fără să lase prea multe urme. La intervale, se auzea că i s-a mai născut o fată. Uneori era pomenit duminica după masă când se adunau, jucau remi, comentau starea pieţii şi evocau. Tuşa Nuţi era cea mai competentă, cunoştea bine rudele laterale, care n-au apucat la tron. Despre el se vorbea cu îngăduinţă cam dezinvoltă. Mie, cel mai mult mi-a rămas, până anii trecuţi când s-a pierdut, dacă nu s-o fi rătăcit prin capernaumul din dulapul băii, ori poate o mână prevăzătoare, descoperindu-l, l-a făcut să dispară, deci cel mai mult mi-a rămas în Carnetul străjerului, gros, cu coperţi albastre, unde, din loc în loc, Mihai, încă prinţ de coroană, "Măria Sa Marele Voievod", învaţă să aprindă focul în pădure sau, ieşit din copilărie însă tot rubicond şi paşnic, conduce o barcă cu motor. Mai asistă, alături de "Majestatea Sa Regele" şi de un Teofil Sidorovici - amândoi, şi regele şi numitul Teofil, oameni în toată firea, şi-au pus pantaloni scurţi şi pe cap beretă - la o defilare de străjeri.
Prea sprinten, creionul cenzorului tăia şi rânduri nevinovate: În rest, în carnet, sfaturi mobilizator practice, pe pagini contrapuse, cu menţiunile "Nu aşa..." / "...ci aşa". Sub "Nu aşa...", un flăcăiandru cu basc tras pe ochi şi ţigare în colţul gurii trece nepăsător pe dinaintea unei bătrâne care doreşte să traverseze cu o povară în mână, ori aruncă mucul aprins într-o grămadă de frunze ce se aprind şi ar provoca un incendiu dacă sub "...ci aşa" un străjer spilcuit, care cu dreapta o conduce respectuos pe bătrână, iar în mâna stângă a luat povara asupra lui, nu s-ar ocupa şi de foc.
Ajungem la război. Se repetă ce se întâmplase cu Un Burgtheater provincial. Acolo, cum am văzut, nu trebuia spus, ca să nu pară aluzie la prezent, că asediaţii timişoreni de la 1848 nu aveau ce mânca. Acum, despre perioada războiului, la fel, mai adăugându-se şi frigul din case şi situaţia proastă în general. Ca să deprindem stilul epistolar şi comunicarea interumană, trimisesem o scrisoare unei clase dintr-o şcoală bucureşteană: Alimente nu sunt şi chiar dacă se găsesc sunt scumpe, iar aprovizionarea nu s-a putut face din timp. Problema lemnelor iarăşi este foarte grea negăsindu-se nici chiar la unele instituţii. În sfârşit toate se găsesc greu.
A fost curioasă această fetişizare a cuvântului scris. Logic vorbind, reiese că abia când oamenii aflau despre greutăţile de la 1848 ori din anii războiului îşi aduceau aminte că ei înşişi nu mai aveau ce să mănânce şi că tremurau de frig în case şi "instituţii". Abia atunci îşi spuneau mama Lui de nenorocit!
Războiul era, cum s-ar zice astăzi, secretizat. Mai precis, despre Rusia, că Uniunea Sovietică nu-i ziceam, nu se putea scrie. La rigoare, în termeni, să le spunem, voalaţi. Domnul Sassi, croitorul, tatăl lui Adi, colocatarul nostru din subsol, murise, cu o formulă a vremii, în stepele ruseşti. Prin cosmetizare, în carte se spune că a murit "în Caucaz". În alt capitol, se admite informaţia că domnul Sassi fusese hitlerist. Că a murit unde murise, de data asta nici sub acoperire nu s-a mai admis.
În Rusia fusese şi domnul Lidolt, vecinul, comerciantul de stofe care, sărăcit, va eşua ulterior în acelaşi subsol. I se va întâmpla pentru că, întors din pribegie, din "stepele ruseşti", nu mai avea casă, nu mai avea nimic. Nu se dusese pe plaiurile viitoarei noastre Mari Prietene ca soldat. Depăşise vârsta. Îl deportaseră acolo în 1945. Pescar pe Volga în detenţie, întors acasă continuase, ca orice neamţ consecvent în toate, să pescuiască, acum ca amator, în Beghei. În schimb, sătul de unicul aliment de care avusese parte, nu mânca peşte (îl cadorisea). În ultimii ani s-a îmbolnăvit şi mergea greu. Spre sfârşit, abia târându-se, a reuşit să plece în Germania, la nevastă şi la fată. A murit curând. Acest om curat la suflet şi la fel de păgubos n-a avut măcar norocul de a rămâne în text. Strămutarea în Germania, mai ales prezentată ca o reuşită, era prohibită.
Uneori ai zice că şi numele germanice erau interzise, altcum de ce când spun că pe proprietarul casei din vecini - cea dărâmată mai an de }iriac, ca să-şi pună în locul ei oroarea lui de sticlă, nuca lui în perete -, când spun, deci, că-l chema Mildenberger, numele a fost şters. Şi într-asta inconsecvenţe. Pe o stradă alăturată, strada Bucureşti, locuia cu doi băieţi cam de vârsta lui Ion şi mama lor rusoaică, un anume Stolz, deghizat de mine, cu ortografia voită, hipercorectă, a fostului ucenic al "domnişoarei de germană", în Schtrumf.
