Casa lui Călinescu (martie 1961). Exiguitate extremă. "Bordeiul" de lângă poartă. Impresie de Stat major refugiat într-o cazemată. Totul este proiectat înăuntru. Megalomania nu suportă în jur decât o lume liliputană. Geniul, poate?...
Poetul mic de statură, cu o figură inocentă şi rotundă de copil. Umblă cu cizme mari în picioare şi îşi lasă, fioros, mustăţi de haiduc ca să pară mai matur. Nu mai ţin minte anul şi ziua. Îmi amintesc locul, bodega Ambasador unde l-am văzut pe Labiş bând la o masă cu Păstorel Teodoreanu.
Stam şi mă uitam la ei uimit cum ciocneau, beau vin. Ne-având loc, mă oprisem la o mică distanţă, privind cum vorbeau între ei. Labiş, înlemnit de un respect... (nu se înţelege, nu descifrez), Păstorel, cam jerpelit, dar în formă, vervă...
Între doi scriitori români ceva mai diferit nu mai văzusem. Două lumi, două epoci. Cred că cineva din preajmă precis că trăgea cu urechea, să audă ce vorbesc, mă uitam să văd care ar fi fost...
Aerul independent al lui Labiş, independent şi timid, ascultător, în timp ce urmărea ce-i spunea Păstorel. Din toată literatura română a epocii eram singurul (exceptând, bănuiesc, Securitatea) care asistam foarte lucid la această deosebire frăţească, atât de elocventă şi de emoţionantă în solidaritatea ei, pentru mine, martorul, înţelegând ca nimeni altul fraternitatea oamenilor de talent, breasla lor urgisită, însă invincibilă în orice fel de împrejurări. E vorba desigur de marile talente: la cei mediocri, turnătoria neezitând niciodată.
Soarta mea anonimă de martor al unor evenimente ce se căzneau parcă să ţeasă, cumva, Istoria, a făcut să fiu de faţă şi la amiciţia ce îl lega pe copilul genial, de Schneider, om matur, evreul sărac de tot, un Socrate iudeu renunţând la orice dialectică, bun la suflet ca pâinea caldă, şi care, cu o pompă de benzină stârpea generos ploşniţele de prin odăile prietenilor săi în general nişte amărâţi ca el. Numai Schneider putea să-l întreacă pe Păstorel în ce priveşte respectul, sfios, pe care poetul-copil, cu mustăţile lui de haiduc şi cu ciubote ca-n basme, i-l arăta amândurora...
Slab, famelic, o umbră ce se târa pe străzile Capitalei, alt soi de om decât conaţionalii săi de tristă calitate ocupând în epocă posturi grase în propagandă şi cultură, Schneider, acest inenarabil Schneider, bunătatea în persoană pe pământ, pe care l-am cunoscut şi eu şi am vorbit cu el şi care nu ştiu din ce trăia, cum rezista; ei bine, drăguţul de Schneider - cred că după ce Labiş îşi dăduse duhul - moştenise, din senin, o avere colosală. Nu cunosc amănunte. Tot ce pot să spun e că inşi ca sărmanul inamic al ploşniţelor bucureştene nu te pot dezamăgi niciodată.
Schneider mânca foarte uşor, dimineaţa. La prânz, puţin de tot. Seara, nimic. Medicii, când se întâmpla să treacă pe la policlinică, se chemau între ei, uluiţi, să şi-l arate - părea un schelet în marş coborât de pe planşele de anatomie.
Când am dat mâna întâia oară cu el, m-am temut să nu se fărâmiţeze în palma mea. Ciudat. Privirea o avea limpede, trează şi blând aţintită asupra mea. De obicei, din mândrie, poate, fac faţă oricărui fel de priviri îndreptată spre centrul meu de vedere. Privirea de sfânt a lui Schneider însă nu am putut să o susţin; rar mi se întâmplă, dar atunci lăsasem ochii în jos.
