Cosmina Moroşan, Beatitudine
(eseu
politic), Bucureş
ti, Editura
Nemira, 2017,
128 pag.
câţiva dintre poeţii tineri despre care am scris în ultimii ani,
mai ales în revista România literară, sunt capabili să
producă un alt teritoriu estetic, datorită varietăţii de stiluri
permanent conectate la noile tehnologii şi geografii socio-culturale,
fără să desensibilizeze tradiţia literară recentă, oricum sesizabilă în
abordările şi construcţiile lor. Alex Văsieş, Florentin Popa, Ovio
Olaru, Andrei Doboş, Vlad Moldovan şi alţii, mai mult sau mai puţin
angajaţi în căutarea unor inovaţii, sunt voci destul de puternice care
anunţă că natura poeziei nu mai poate fi definită în termeni clasici,
de vreme ce rescrierea digitală a lumii are un efect imediat asupra
formelor artistice, care pot fi astfel remodelate în funcţie de imaginariile
postumane, de registrele postironiei şi ale „noii sincerităţi”.
Alături de aceşti autori care sunt, deci, în măsură să contureze o
paradigmă ce nu şi-a dezvăluit încă adevăratul chip, poate fi inclusă şi Cosmina
Moroşan, poetă aflată la a doua sa carte, care a publicat recent volumul
Beatitudine (eseu politic), recomandat pe coperta a IV-a de Svetlana Cârstean,
cu un entuziasm tradus în literă parodic-dantescă: „Voi, toţi cei care
intraţi aici, lăsaţi deoparte orice speranţă de a întâlni ceva poetic
familiar!”. Fireşte, stilul Cosminei Moroşan poate fi atipic în comparaţie
cu o poezie care pune accentul pe construcţia semantic-inteligibilă
a imaginii şi sintaxei, dar nu lasă întru totul impresia de nefamiliar
(mai degrabă pare a fi o bizarerie), deoarece destule poeme
din Beatitudine pot trimite un cititor avizat cu gândul la compoziţiile
deja inconfundabile ale lui Vlad Moldovan, fără să aduc prin
această remarcă acuza de epigonism. Sunt, pur şi simplu, stiluri
înrudite care mizează pe decuplarea sensurilor globale, precum şi
pe dereglarea programatică a limbajului şi a conexiunilor imagistice,
fără să o facă neapărat în maniera avangardei sau în cea barocă.
Din contră, atari mecanisme îşi pot avea originea în structura muzicii
electronice, care funcţionează adesea fractalic şi pune în mişcare, ca
un actant din umbră, fondul afectiv şi poetic.
Mărturisesc faptul că, la început, poemele din Beatitudine nu
mi s-au părut doar bizare, ci aproape ilizibile, până când, ajuns la
jumătatea volumului, mi-am dat seama că limbajul Cosminei Moroşan,
plin de non-sensuri, imagini şi percepţii vagi sau distorsionate, a
ocupat deja, ca într-un performance, mintea mea de cititor, ca şi cum
ea ar fi fost absorbită definitiv de această spirală stilistică fără sfârşit.
Căci intrarea în starea de Beatitudine propusă de autoare este similară
cu plonjarea Alisei în Wonderland, unde nativii acelui ţinut trăiesc
un extaz al nesemnificaţiei şi absurdului. Iar atunci mi-am dat seama
că ceea ce izbuteşte Cosmina Moroşan să pună în practica poeziei
este schizanaliza definită de Gilles Deleuze şi Félix Guattari (cel dintâi
chiar a analizat Wonderland în Logica sensului, iar referinţe la lumea creată
de Lewis Carroll sunt de găsit în poeme), mai ales că autoarea lucrează la o
teză de doctorat cu această tematică.
În Beatitudine pot fi recunoscute numeroase principii schizanalitice,
chiar la nivel formal şi livresc, dar principala idee vehiculată este aceea că
textul poetic nu mai reprezintă un conglomerat de semne şi semnificaţii care
se cuvin decodate prin interpretare, ci „o maşină sau un obiect practic alcătuit
din elemente nesemnificante şi non-reprezentaţionale, care pot fi
desluşite în construcţii, trăsături şi forme”, ca să-l citez, în traducere proprie,
pe unul dintre teoreticienii actuali ai lui Deleuze şi Guattari, care a tratat
poetica schizanalitică. Pornind de la acest principiu de bază îşi creează,
probabil, Cosmina Moroşan volumul Beatitudine, în care poezia nu are scop
interpretativ, ci contează doar ca proces (al devenirii), ca producere de forme
şi fantasme, în care textul-fractal este o continuă interconectare de lucruri,
non-sensuri, percepţii, amintiri şi muzici (chiar în sens rizomatic) şi în
care realitatea este o dimensiune poliformă şi polifonică, alcătuită din vibraţia
unor imagini şi senzaţii („Spaţiul e improvizat pentru noi./ Când ne adunăm
creăm şi mai multă siguranţă.// Cât mai departe de casă găseşti senzaţii
plăcute sau stranii;/ neobişnuitul, acel ceva/ de când ai sărutat scoarţa copacului
sau te-ai plesnit cu urzica/ sub genunchi./ A durat fix 1 minut”, p. 51, iar citatele
pot continua).
Din acest motiv, Beatitudine este, fără îndoială, unul dintre cele
mai originale şi îndrăzneţe volume ale anului, care îşi aşteaptă totuşi cititorii
dispuşi să experimenteze o literatură a schizo-percepţiei, aşa cum aştept şi
eu să văd care sunt căile pe care le va urma această poetică.
