Şi ieri ce s-a mai întâmplat ? Ei, a murit Vanea, la Timişoara, s-au încăierat cu jandarmii microbiştii ăia de la Cluj.

"M-ar bucura să văd lumea trecând la subsuoară cu cărţile mele..." Cu totul de acord. De aş fi în locul lumii de pe stradă, aşa s-ar întâmpla. Ce Paolo Coelho, ce doamna aceea cu manierele elegante! Eu! Unde nu mă mai potrivesc cu Călinescu este când spune: "...sfătuiesc pe scriitori să nu se lase ispitiţi şi să păstreze misterul figurii lor." Se vede că nu exista televiziunea, altfel şi-ar fi dat seama că părerile lui se bat cap în cap. Păi, cum să-şi pună trecătorii cărţile mele la subsuoară dacă nu le apar barem de două, trei ori pe săptămână ? Ori una, ori alta. Pe "sticlă" cu mine, deci! Omul mai trebuie să facă şi sacrificii. Renunţ la mister.

Avea braţe frumoase, îţi făcea plăcere să le vezi. Acum, s-au subţiat, venele, albastre, au ieşit în relief. Le privesc cu dragoste. Dorinţa a trecut, iubirea a rămas.

Am spus, ca şi alţii, că adevărata lectură e a doua lectură. Abia atunci îţi dai seama cum e construită cartea, ce vrea ea să spună. Acum, ezit. Punctul de pornire al primei lecturi este stupoarea că ceva, ce n-a fost, deodată există. Apoi, stupoarea se transformă în dorinţă. După cât e de bună cartea, dorinţa se menţine, creşte sau se stinge. Prima lectură ia contact cu creaţia însăşi, care e viaţa trecută în regim de gratuitate. Cu a doua lectură te apropii de semnificaţia cărţii, de aşezarea ei în cultură, într-un raft. Rostul omului de cultură este să "cânte", ca pe o claviatură, pe acest raft. Să realizeze game, acorduri, compoziţii întregi. La asta am renunţat.

Astăzi e atâta mişcare laborioasă în jurul meu, încât nu pot să-mi fac tema. Îmi uit "caetul" acasă, domnule învăţător.

Sunt trei meşteri. Tată, fiu şi - vai de el! - un angajat. Capitalismul sălbatic la noi în pod.

Meşterii nu prea ştiu cum să mă ia. Văd ei că sunt o cantitate negljabilă, dar computerul Alexandrei îmi dă un aer de om serios.

Întrebarea e: dacă după pisica neagră a mai trecut una, sură, înainte să ajung în dreptul ei, ghinionul al cui e ? Judecând după laba pe care, de pe gard, i-a tras-o prima celeilalte, aş zice că nu al meu.

De necrezut, se pare că, prin Sorina Iecza, cartea despre Roman va apărea. E nemaipomenit să găseşti pe cineva şi adaptat la vremuri şi inimos.

Am fost cooptat în echipă. În rândul oamenilor muncii. Îmi aduc "aportul". Deocamdată, i-am pus capăt unui pulovăr, că nu-l mai curăţă nimeni de vopsea, şi m-am pocnit în fluierul piciorului, chiar unde, dintr-un motiv asemănător, mă operară, cu rahianestezie, cu tot, îndată ce ne-am mutat în casă. În rest, nimic de semnalat. Acum, sunt în pauză. Din lipsă de mână de lucru, plecată toată "afară", intru şi în schimbul doi.

Atâta am lucrat de-mi stă mintea în loc. Mă calific la locul de muncă: cărat, depozitat, stricat. Automutilat.

Am devenit om de carte. De cărţi, mai bine zis. Le iau din mansardă, le duc pe un podeţ de la etaj. De acolo, pe balcon. Le pocnesc una de alta până ce casa de peste drum se pierde în ceaţă. După aceea, într-o etapă ulterioară, viceversa: din balcon în pod. Pe unele, apărute în casă din proprie iniţiativă, le fac uitate. Nu avuez unde le pun.

Ne-a părăsit un rând de meşteri, au apărut tinichigiii. Cu ăştia nu mai defilez fiindcă, orişicât! Pe acoperiş!

Campanie electorală. Ţârrr! Mă duc la poartă să deschid. Întors, T mă întreabă cine a fost. "Unii de la nu ştiu ce partid care voiau nu ştiu ce."

T a muncit ca un salahor şi s-a pomenit cu glicemia în limite normale, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ani. Pun comunicarea asta pe hârtie cu un sentiment de Paulescu II, mai puţin porţia de antisemitism.

Văzând că sunt aşa o trestie, m-am făcut gânditor. Mi-am spus: de ce să car eu toate cărţile astea pe o scară răsucită, cu douăzeci de trepte, trecând după aceea printr-o cameră, până în balcon, ca să le şterg de praf ? Mai bine deschid geamul mansardei, urc două sau trei trepte pe o scară dublă şi fac operaţia pe acoperiş. Încerc. Bună idee! Păcat că vine cam târziu. Cele mai multe cărţi sunt deja jos.

Iar când totul va fi gata, o să-l ia dracu pe tata...

Oricum, norma de astăzi am încheiat-o. Pot să mă apuc de un referat.

Un om admirabil, pe care tocmai acum nu e cazul să-l numesc, mi-a amintit o vorbă a mea, pe care mi-o revendic în continuare: dacă aşa fi fost evreu bucureştean, în 1945 şi eu m-aş fi înscris în U.T.C. În schimb, cei de la Timişoara, de la Clasic, unul n-a devenit activist.

Alexandra soseşte la prânzul duminical exasperată de nişte câini care o fugăriseră la doi paşi de bulevard. În primăvara asta au înnebunit. "-Ce pot să fac ? -Spune-i: pleacă de aici!, îi zice T. -Da, dar erau trei! -Atunci, reia T, respectuoasă cu gramatica, spune-le: plecaţi de aici!"

La cinci după-amiază, telefon. Holi, venit pentru nici 24 de ore, ca să-l omagieze pe Spiess. "Hai! Că întârziaţi!" Hai. Intrăm în clădirea stalinistă, vedem un decor sinistru, un spectacol modest, cu o bună Aidă, româncă, şi un slab Radames, italian. La sfârşitul părţii întâia, cuvântul lui Holi. Când îl auzi cu câtă convingere vorbeşte despre "ţara noastră", îţi vine să roşeşti. Şi asta la puţin timp după ce unul din numeroşii compatrioţi pe care, în timp, i-a angajat la Viena, a scris despre el un pamflet în care cel mai gingaş apelativ e "criptocomunist". Se duce cu toţi ai lui la Piatra Neamţ. Îl întreb dacă e sigur că şi ei - Angelika, elveţiancă, Liviu şi Alina, născuţi în Austria - sunt la fel de încântaţi că-s "români". Destul că-i pune să citească traducerile de cărţi recente româneşti. Despre una, faimoasă, Angelika i-a spus, după ce a început-o: "Eu, pe asta n-o citesc!" S-a reapucat, el, de tenis. "Când ai să înveţi, să mă anunţi", îi zic.

Târziu, după colaţiune, ca să ieşim din clădire am traversat scena, abia luminată. Mormântul lui Radames tras la peretele din fund. În rest, pustiu. Mirajul scenei, m-am gândit.

Plăcută întâlnire cu Simona S., pe care acum o cunosc. Conspirăm cum să facem să apară o carte cu "Scrisorile pariziene". Nu prea ştim cum.

De obicei, ghinioanele le încasează T. Aparatul ei refuză să mai accepte C.D.-uri, în timp ce al meu, de la etaj, mai vechi, mai primitiv, le derulează (iată adevăratul sens al cuvântului!) conştiincios. Viaţa ei ar fi tristă fără C.D.-uri şi fără România muzical.

Mă sperie orice fel de complicaţii. Îmi dai o revistă, înlemnesc. Atâtea articole, pe care să-l citesc ? Pe toate ? Când ? Şi atunci de ce n-ar trebui să citesc toate revistele care apar ? Şi este vorba în ele despre atâtea cărţi! Atâtea cărţi pe lume, atâtea în librării! Ce am de făcut ? Răspunsul nu-l cunosc, ştiu numai ce fac. Uit de toate astea, scot un volum de bibliotecă, unul vechi. Am cumva vreo datorie ? Faţă de cine, faţă de ce ? Trăiesc şi eu pe lume, mă descurc cum pot.