Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Schiţă de portret de Marina Constantinescu


Se întîmplă, uneori, să fii contemporan cu o lume pe care, de fapt, să nu o cunoşti. Decît în fărîme. (Nimic anormal!) Mi se întîmplă să privesc de jur împrejurul meu şi să-mi fie străin ce văd, bizar. (Nimic extraordinar!) Traversăm acelaşi timp, de multe ori pe tronsoane diferite, în ritmuri diferite, în spaţii ce adîncesc diferenţele. Îmi regăsesc afinităţi cu intervale ce s-au scurs, deja, aici sau aiurea. Uneori, chiar dacă parcurg coordonate comune multor contemporani, nu le şi înţeleg fondul şi formele. Asta este bine, fără îndoială. În varietate stă şi misterul vieţii şi, de ce nu, anvergura ei. De aceea sînt foarte deschisă, foarte curioasă la ce se numeşte necunoscut. Apropiat sau îndepărtat. Ciudat şi fascinant. Ca şi Orientul.

Povesteam în numărul trecut cîte ceva despre Teatrul de Luni de la Green Hours, de pe Calea Victoriei, despre trecutul şi prezentul lui. Mi se pare mai mult decît o coincidenţă faptul că o formă teatrală liberă co-există cu un spaţiu în care s-a reînvăţat comunicarea, acela al Grupului de Dialog Social. Orice supralicitare legată de acest loc, manifestată de-a lungul timpului pe ici, pe colo, riscă să-i deformeze atmosfera firească, climatul non-conformist, boemia, riscă să vicieze pulsiunile unui ritm "altfel", care acceptă imperfecţiunea, cu cele ale unei instituţii îmbîcsite. Nu se aşteaptă nimeni să găsească aici "teatru mare", direcţii fundamentale, ci frămîntările creaţiei şi ale creatorilor ca el să rămînă viu, neliniştit. Aici se pot capta mesaje teatrale pe care, decodîndu-le, afli mai mult despre lumea din jur, despre generaţii, despre identitatea lor. Este spaţiul care provoacă libertatea interioară să existe, să se exprime artistic, nu numai teatral.

De pildă, Stop the tempo, un mesaj teatral de cincizeci de minute, spectacol scris şi regizat de Gianina Cărbunariu. Probabil profilul cel mai interesant, din perspectiva mea, al unei foarte tinere generaţii de regizori. Am scris despre spectacolele ei, am avut ecouri generoase după bursa pe care a obţinut-o anul trecut la Limoges, la Şcoala de Teatru înfiinţată de Silviu Purcărete şi Paul Chiribuţă. Stop the tempo, un spectacol de tineri, făcut nu doar pentru ei. O oglindă în care ei îşi pot să zări problemele, şi le pot numi, exorciza, iar noi trebuie să tragem concluziile. Un autoportret impresionant, semnat de patru tineri: Rolando Matzangos, Maria Obretin, Paula Gheorghe, Gianina Cărbunariu. Tipul ei de revoltă, care se întîlneşte în căutările ei, în ceea ce scrie sau traduce, în ceea ce pune în scenă, alimenteză creaţia cu ceva autentic, cu un zbucium constructiv, şi nu steril. Cu o încercare de a formula imediatul, prezentul cel mai concret, dar şi ceea ce se ridică, semnificativ, dincolo de el şi devine o emblemă umană, un număr de experienţe asupra cărora se poate medita. Mă cheamă Isbiorg. Sînt o leoică, spectacolul ei de anul trecut, de la Casandra, m-a şocat, într-un fel, şi prin maturitatea ce ţîşnea prin porii montării, ai scenografiei, ai interpretării, totul sărind izbitor, de fapt, din tiparele spectacolelor de la şcoală, pe care le-am văzut în ultimul deceniu şi ceva acolo. Spectacolul ei avea greutate, avea unitate, coerenţă, era elaborat, cu paliere, cu trepte de receptare, cu multe imperfecţiuni. Chiar şi greşelile erau asumate, integrate direcţiei de scenă. Ce am văzut acum, la Green, este un teatru direct, aproape brutal, decupat într-o formă de o simplitate ce-ţi dă fiori. De la limbaj şi poveste, pînă la jocul derulat doar în lumina a trei lanterne, tot atîtea cît şi numărul protagoniştilor. O poveste, ca multe altele, din viaţa de zi şi de noapte a tinerei generaţii. Pusă în lumină de ei înşişi. O poveste a lor, dar şi a fiecăruia, spusă cu umor negru. Un manifest. Lucid, rece, cinic. Un protest. Ironic, calculat, formulat cu ajutorul unui vocabular "cool". Atît scriitura, cît şi forma ei regizorală, interpretarea celor trei proaspeţi actori- absolvenţi mi-au schiţat portretul-robot al tinerei generaţii. Cu toate şabloanele de limbaj, de acţiune, de gesturi, de preocupări, de locuri pe unde mişună. Cu toată deşertăciunea ce se iveşte dincolo de astea. Şi nu la toată lumea. Este o lipsă de identitate, mascată de false şi impertinente "personalităţi", într-o societate care are mari dificultăţi de a se defini, de a-şi preciza esenţele. Derive, nelinişti, alergături după job-uri, expresii la modă, discoteci şi cluburi la modă, o societate de consum, pentru consum. Am parcurs, de-a lungul unei seri, itinerariile pe care tinerii de lîngă mine le traversează zi şi noapte. În ei şi în afara lor. Existenţe care, subtil, îşi strigă disperările, rutina, nemulţumirile. Grave, profunde, boli parcă de netratat ale societăţii noastre. Existenţe care par trase la indigo - frapant modul identic în care vorbesc, se mişcă, se îmbracă - şi care ascund, totuşi, tristeţi sau bucurii diferite. Şi jocul actorilor, impregnat de agresivitatea, şi ea tipică generaţiei lor, este curăţat de clişeele absolvenţilor. Ceva autentic s-a formulat în barul de la Green. Direct, abrupt, fără pretenţii.

Pe căldura asta, am făcut un duş rece. Gianina Cărbunariu m-a făcut să înţeleg că sînt şi tineri pe care îi doare, cărora le pasă de ce se întîmplă cu ei şi în jurul lor. Stop the tempo este un mesaj convingător. Am mai primit cîteva similare de la colegii ei, coagulaţi în jurul proiectului DramaAcum. Şi mai aştept.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara