Cea de a treisprezecea ÎNTÂLNIRE JTA ne-a adus la Bucureşti, după un prealabil popas la Chişinău, o companie americană şi un coregraf de prestigiu internaţional, Compania LINES BALLET, condusă de un creator de culoare, de o factură cu totul specială, Alonzo King.

Despre denumirea companiei sale, LINES, coregraful însuşi ne spune că a ales-o deoarece „dreapta şi arcul cuprind tot ceea ce vedem”. Observaţia sa ar fi cu totul banală dacă stilul său nu ar fi o ilustraţie vie a acestei declaraţii. Liniile drepte, pelungi ale corpurilor dansatorilor săi în mişcare se frâng brusc, din coate sau din genunchi, în alte linii drepte mai scurte sau, tot atât de brusc, se arcuiesc într- o nouă direcţie, cu totul neaşteptată. Şi totul se desfăşoară cu o mare viteză şi cumulând o energie explozivă.
Alonzo King a fost mai întâi dansator în compania binecunoscută nouă a lui Alwin Ailey şi apoi la America Ballet Theater, iar din 1982 şi-a creat propria sa companie, la San Francisco, LINES BALLET. Ulterior a fost invitat să monteze la Baletul Suedez, la Baletul din Frankfurt, la Joffrey Ballet, la Teatrul de Dans din Harlem, la Compania Alwin Ailey şi la cea din Hong Kong, la Baletul din Washington şi la cel din Monte Carlo, pe lângă toate acestea lucrând în filme, în opere, la televiziune. Pentru creaţiile sale a fost desemnat Maestru în Coregrafie Afro-Americană şi a primit o serie de premii, dintre care amintim pe cel din 2008, acordat de Primăria din San Francisco, care-l socoteşte „o comoară a oraşului, întruchipând ceea ce este mai bun în San Francisco”. Şi, într-adevăr, una dintre caracteristicile creaţiilor sale, care întruchipează cel mai bine spiritul acelui loc, este transculturalitatea lor, întru totul asemănătoare celei a oraşului în care s-a stabilit. Spectacolele sale reunesc dansatori şi colaboratori din diferite discipline şi din diferite culturi, un adevărat amestec de tradiţii culturale europene, americane, africane şi asiatice, aşa cum au evidenţiat şi cele doua lucrări prezentate la Bucureşti
DUST AND LIGHT (am putea să-i spunem Pulbere şi Lumină), prima dintre piese, ilustra, într-un anume sens, ce s-a petrecut cu cultura europeană, reconfigurată de simţirea afro-americană, în laboratorul de creaţie a lui Alonzo King. Muzica barocă a lui Arcangelo Corelli şi odele corale ale lui Francis Poulenc au luat în spaţiul scenic o imagine neaşteptată, desfăşurată cu viteza unor clipuri, în care amintiri ale dansului clasic european, sugerate de pantoful de point al dansatoarelor sau, uneori, de piruetele bărbaţilor, se amalgamau în ansamblul desenului coregrafic gândit de creator, o adevărată nebunie inventivă, desfăşurată în avalanşă. Schimbările, determinate cel mai adesea de o simplă rupere a continuităţii unei linii de mişcare, erau atât de rapide încât ochiul nu se putea odihni pe un desen, căci acesta, înainte de a se contura complet se şi frângea, îndreptându- se în altă direcţie. O atare viteză solicita dansatorilor o virtuozitate maximă. Şi, în toată înlănţuirea de duete, solo-uri şi dansuri de grup, rar am văzut corpuri mai bine lucrate în toate tehnicile de dans. Corpuri, în acelaşi timp, deosebit de frumoase, unele prin proporţiile lungi şi rafinate, dar toate cu acea frumuseţe a unor trupuri îndelung modelate, ca nişte sculpturi atent finisate. Corpuri pentru care coregraful a ştiut să creeze mişcările care se potriveau fiecăruia cel mai bine. Şi totuşi, pentru ochiul meu european, această neodihnă, această imposibilitate de a mă bucura mai mult de o fracţie de secundă de conturarea în spaţiu a unei mişcări nu mi-a adus o satisfacţie deplină. Ea a apărut abia la cea de a doua lucrare a serii, intitulată RASA, în care ritmurile indiene ale maestrului de tabla Zakir Hussain i-au impus coregrafului o altă desfăşurare a mişcărilor. Zakir Hussain, un muzician la rândul său deschis către toate orizonturile, deşi aparţinând stilului Gharana Punjab, a colaborat cu mulţi percuţionişti occidentali şi a fost răsplătit cu multe premii, între care şi premiul Grammy. În piesa RASA, fuziunea între tradiţia arhaică, uneori îmbrăcând note de ritual, şi viziunea modernă a fost desăvârşită, atât în muzică dar şi în dans. Şi totul într-un ritm care, deşi nu foarte lent, îţi oferea totuşi un respiro necesar pentru a te putea bucura de fiecare imagine a fiecărei mişcări în parte. Muzica ritmată a tobelor nu a împiedicat, de astă dată, ca o uşoară adiere de sensibilitate să îmbrace discursul coregrafic, cu precădere în unul dintre pas de deux-urile cele mai reuşite ale acestei piese – de altfel prompt aplaudat de public – o partitură coregrafică uşor stranie şi încărcată de o subtilă emoţie. Notei abstracte a primei lucrări i s-a substituit o vibraţie caldă, care a învăluit discret toată desfăşurarea coregrafică, alcătuită, şi de astă dată, dintr-o suită de duete, solo-uri şi scene de ansamblu, în care însă ni se spunea ceva şi despre relaţia dintre personaje. În mare, însă, universul coregrafic a rămas acelaşi. Mişcările neaşteptate, surprinzătoare, desfăşurate atât la sol cât şi în aer, s-au regăsit şi în cea de a doua piesă, făcând ca maniera absolut personală a coregrafului să fie aproape de neregăsit şi de neîncadrat într-un stil anume. Un pas de deux nu are nimic dintr-o structură clasică. Pare o confruntare, o luptă mai curând, care porneşte de la clasic dar se dezice de el curând, spărgând toate canoanele, răsucind toate mişcările. Neconvenţională a fost, de la început, şi structura trupei lui Alonzo King, de o mare diversitate etnică. Acest fapt a devenit astăzi unul obişnuit în întreaga lume, inclusiv în România, care are, de exemplu, mai mulţi dansatori japonezi, în trei dintre companiile ei de dans. Compania LINES BALLET a fost însă denumită, încă de la înfiinţarea ei, din 1982, tocmai pentru această diversitate, „Naţiunile Unite ale Dansului”, motiv important care o făcea să corespundă întru totul cu amestecul şi diversitatea întregului oraş San Francisco, în care s-a încadrat.
În perfect acord cu viteza secolului XXI, şi de o mare bogăţie a desenului coregrafic, creaţiile lui Alonzo King şi ale Companiei sale din San Francisco ne pot încânta, în măsura în care nu rămân doar o simplă virtuozitate, ci scot la iveală şi o bogăţie de nuanţe care ne îmbogă- ţesc interior.