Capitala Californiei, supranumită Regina Vestului, a fost distrusă de un cutremur violent de pământ la 19 aprilie 1906, orele cinci şi cincisprezece minute...

Pământul s-a crăpat în mai multe locuri, conductele de apă s-au rupt, cele de gaz luară foc, incendii cumplite au devastat întreg oraşul, - dezastru inimaginabil -, un teribil raz de marée scufundă toate corăbiile ancorate în port, zguduitura apocaliptică s-a simţit în întreaga Americă, totul datorându-se celor două fâşii căscate una peste alta, asemeni a două fălci ce aveau să zdrobească orice îndrăznise să se ridice de-a lungul timpului.

Tragedia a fost totală. Căci foametea, care urmă, şi bolile, tifosul şi celelalte au pus capac imensului crater plin de dărâmături fumegânde...

Acest oraş splendid de la Pacific, dând către Asia, ca şi toate oraşele învecinate golfului, şi mai ales Oakland au fost reconstruite cu un gigantic efort şi, exemplu de energie, aproape imediat, de poporul american, aflat în culmea avântului său economic...

Tot ce a venit după, - războiul şi celelalte avură ca antecedent dezastrul acesta, stăpînit şi depăşit în cele din urmă de cetăţenii Vestului îndepărtat.

*

San-Francisco nu seamănă cu nici un alt oraş american. El este, ce este, cu arhitectura lui cu tot, cu străduţele în pantă pe care circulă tramvaiele, ba urcând, ba coborând, cu oamenii îmbrăcaţi altfel, cu localurile şi casele unde... în romanele vremii... se întâmplară faptele imaginate de autorii atâtor cărţi poliţiste...

Oraşul atrage la el ca un magnet lumea diversă a Pacificului, făcând aici un centru cosmopolit de toate neamurile până la chinezi, japonezi şi în secolul al XIX-lea, ruşi. Foarte mulţi ruşi, stabiliţi şi în Alaska, trecând strâmtoarea Behring şi ocupând ţinutul nordului aspru, care şi deveni la un moment dat o provincie rusească. Şi noroc că nu mai ştiu ce ţar, înglodat în datorii... câteva zeci de milioane dolari, aur, hotărâse să vândă americanilor Alaska, astfel că deveni ţinut american...

Pe aceeaşi coastă de Vest a Pacificului, un punct de atracţie, devenise şi aşezarea numită San-Francisco, care prin debuşeul ei pe pieţele noului Continent atrăgea negustorii ruşi cu resursele Siberiei, - diamante... aur... blănuri..., bogăţiile acestea sporind neîncetat numărul ruşilor care veneau dinspre Irkuţk şi Kamciatka cu corăbiile trecând oceanul Pacific imens, dar care făcea să fie străbătut şi atins acest oraş fabulos în care se începuse a se vorbi ruseşte...

în San-Francisco se numărau, spre sfîrşitul secolului XIX, ca la o sută douăzeci de mii de ruşi, comercianţi, vânători care aveau aici şi biserici ortodoxe...

Noroc că americanii se obişnuiseră cu Far-Vestul, aşa că nu mai era cazul, Doamne fereşte, să vândă, - cum făcuse ţarul acela cu Alaska...

Am văzut la Irkuţk, în cimitir, mormântul unui mare negustor rus care făcuse negoţ cu diamante şi blănuri la San-Francisco...

Era impozant... Prietenul meu, poetul Sava, îmi citise ce scria sub crucea înaltă a cavoului,... că văduva negustorului de blănuri pe care o chema Evdochia şi mai nu ştiu cum, dăduse pe mormântul făcut la Irkuţk acestui bărbat al ei una sută cincizeci de ruble (în epocă erau bani grei)...

*

în America nimeni nu moare de foame, am mai scris. Decât dacă ar vrea. Nu se dă nimănui, ca la noi, de pomană...

Asta o învăţasem temeinic la San-Francisco, dacă mai era nevoie...

într-una din zilele petrecute acolo, am luat masa la prânz într-un local ieftin unde se mânca în picioare.
Era un Fast Food, un Se mănâncă la repezeală...
Se serveşte în nişte farfurii de carton presat, care după ce ai mâncat, se aruncă... Nu ştiam asta. Cu felul meu economicos, nu aruncasem farfuria după ce terminasem porţia uriaşă de... un fel de tocană...
Era multă lume, înghesuială. Neştiind ce să fac, unde să arunc farfuria, umblam cu ea printre clienţi. Când, printre ceilalţi, am văzut o negresă grasă, legată cu un turban alb la cap, care cu degetul arătător îndoit făcea semn... spre mine, era clar că mie mi se adresa...

M-am apropiat. Credeam că vrea să-mi arate unde să pun farfuria, să mă eliberez de ea.

Când am ajuns în faţa ei, a ridicat un polonic pe care îl ţinea într-o oală, l-a vârât în ea şi mi-a trântit o porţie babană în farfurie, care nu-mi scăpase din mână, în timp ce faţa ei bucălată strălucea, zicând: Eat,...eat... Mănâncă, mănâncă... mă îndemna.

întâmplare consemnată în Memorii, asupra căreia, găsind-o semnificativă, revin...