Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Salvador Dalí - Chipuri ascunse de Ileana Cantuniari


Salvador Dalí (1904-1989) şi-a găsit timp să contrarieze multă lume. Prin pictură, interviuri, aforisme şi comportament. A existat chiar şi un cor al agasaţilor, care şi-au însoţit mustăcirile cu sugestii legate de schimbarea registrului şi chiar a carierei maestrului. Mulţi dintre cei care-i detestau tablourile, desenele, bijuteriile şi obiectele suprarealiste l-au sfătuit pe Dalí să se exerseze în cîmpul literaturii. Poate că pictorul nu i-ar fi ascultat, dacă printre ei nu s-ar fi numărat un admirator ilustru, poetul spaniol Federico Garcia Lorca, cel care a intuit că Dalí avea potenţial de scriitor. Mai precis, că lumea aştepta de la el ceva numit „romanul pur“. Chipuri ascunse este rezultatul unei însihăstriri de patru luni pe care Dalí şi-a impus-o în munţii din New Hampshire, aproape de graniţa canadiană, unde a scris scoţîndu-şi din minte celelalte proiecte. Rezultatul este o carte cu destule irizări stendhaliene, care îl face pe Salvador Dalí să declare: „Un adevărat roman de atmosferă, de introspecţie, de revoluţie şi de arhitecturalizare a pasiunilor trebuie să fie (aşa cum a fost întotdeauna) exact contrariul unui Mickey Mouse de cinci minute sau al senzaţiei de vertij a unui salt cu paraşuta.“ Publicăm în avanpremieră un fragment din unicul roman al lui Dalí, în curs de apariţie la Editura Humanitas.

În jurul orei unsprezece şi jumătate, bogata americancă Barbara Stevens, văduva şi moştenitoarea lui John Cornelius Stevens, ieşi în grabă din hotelul Ritz în compania fiicei sale Veronica. După ce parcurseră cam cincizeci de metri pe acelaşi trotuar, intrară în casa de modă a doamnei Schiaparelli. La ora unu şi zece, mama şi fata ieşiră de la Schiaparelli şi se reîntoarseră la Ritz unde luară prînzul compus dintr-o salată, oferită cu servilismul şi ceremonialul de rigoare.

Înghiţiră două feluri de vitamine diferite, cu ajutorul a două pahare de Martini ce le făcură poftă de un al treilea, precum şi o îngheţată asortată, fistic cu ciocolată; după care, fără să mai aştepte cafeaua, se reîntoarseră la casa de modă Schiaparelli, de unde nu ieşiră decît spre a reveni la Ritz, la ţanc pentru ceaiul de la ora cinci.

Barbara Stevens izbutise să-şi compună o expresie cu totul deosebită care îi permitea, atunci cînd intra la casa Schiaparelli, să lase să se înţeleagă în chip evident că ieşea de la Ritz, şi o alta care, la întoarcerea la Ritz, nu lăsa nici un dubiu asupra faptului că ieşea de la Schiaparelli. În primul caz, expresia ei consta în aceea că ţinea gura constant întredeschisă, ca într-un fel de moliciune dezabuzată, opusul exact al unei guri căscate de uimire; nu răspundea niciodată întrebărilor pe care i le puneau vînzătoarele, îşi lăsa mîinile înmănuşate să zăbovească peste diverse articole şi, pretinzînd totodată, fără nici o delicateţe, că nu se opreşte la nimic, se mira în secret de absolut tot. Pentru întoarcerea la Ritz, afişa dimpotrivă o gură închisă, sau, mai bine spus, încordată, căci îşi ţinea buzele strînse cu un aer plictisit care exprima o umbră de dezgust atît de frivol, că nu putea să aibă altă cauză decît acele mici preocupări tiranice impuse de exigenţele modei şi pe care o femeie ultrasofisticată ca ea nu le putea nicicînd încuviinţa pe de-a întregul. Barbara Stevens pusese să fie trezită în dimineaţa aceasta la nouă şi jumătate, sub pretextul că avea oră la coafor la şase şi jumătate, oră pe care o smulsese cu de-a sila şi pe care era hotărîtă să o anuleze cu sînge rece. Ca multe fiinţe slabe, înlănţuite de propriile capricii, nu se simţea la largul ei şi liberă decît atunci cînd putea să suprime în mod arbitrar corvezile şi obligaţiile cu care avusese grijă în ajun să-şi presare drumul.

Fiecare din aceste mici obligaţii se putea de altfel transforma într-o preţioasă sursă de distracţii în cazul în care Mrs. Stevens ar fi cunoscut riscul de a se plictisi: atunci cînd ziua i se anunţa cam goală, măcar îi rămînea întotdeauna cu ce să o ocupe, dacă nu putea să o umple; în schimb, dacă dimineaţa se înfăţişa sub fericite auspicii, încărcată cu cele mai aţîţătoare perspective, Mrs. Stevens începea să se degajeze cu voluptate de toate obligaţiile — se cuvine totuşi să recunoaştem pe drept că acţiona în aceste cazuri cu o corectitudine, o rigoare, o grijă meticuloasă în alegerea scuzelor ce traduceau un real efort din partea secretarei sale, care făcea uz cu abilitate de toate pretextele politeţii, fără a pierde vreodată din vedere o preocupare exclusivă şi conştientă pentru publicitate:

„Mrs. Barbara Stevens regretă că nu poate veni la ultima probă, are însă absolută nevoie de pantofii cu tocuri încrustate cu diamante mici, pentru a asista la manifestaţia de caritate de la ambasada Angliei.“

„Dna Barbara Stevens doreşte să-şi anuleze dejunul la restaurantul Larue, dată fiind sosirea regelui Greciei.“

„Dna Barbara Stevens roagă pe dl şi dna Fernandez să aibă amabilitatea de a-i telefona mîine dimineaţă, dînsa este dezolată că nu poate asista la cockteil, dar are o problemă importantă de discutat cu avocaţii săi.“

„Dna Barbara Stevens roagă să aveţi bunăvoinţa de a o scuza că este nevoită să-şi amîne vizita pînă după întoarcerea de la Versailles, vinerea viitoare, şi roagă să i se pună deoparte cele două clipsuri din turmalină trandafirie şi colierul din smaralde nefăţuite, care îi plăcea atît de mult pictorului Bérard. — Fireşte, fireşte..., răspundea bijutierul de la celălalt capăt al firului. Cred că Mrs. Stevens se referă la colierul Renaissance, decorat cu figurine de femei-centauri. Doamne sfinte, da, desigur că i-l vom păstra.“

Punînd telefonul la loc în furcă, bijutierul nu putea să nu-şi spună: „Hm... Versailles... Trebuie să fie dineul la ducele de Windsor... Ia să vedem, în ce zi este acest dineu?... Pe 16, da, vineri. Dar, în cazul ăsta, secretara probabil că s-a înşelat. Mrs. Stevens nu se va reîntoarce mai devreme de sîmbătă dimineaţa. Va trebui să aşteptăm pînă luni... Luni dimineaţă...“

Genul ăsta de mici socoteli, pe care orice convorbire telefonică le declanşa fără greş în creierul montat pe platină al bijutierului, era specialitatea secretarei Barbarei Stevens.

Miss Andrews poseda la rîndu-i un creier împănat cu clişee jurnalistice, neregulat presărate cu lugubre careuri negre alternînd cu cele de un cenuşiu murdar al unor cuvinte încrucişate abandonate pe un colţ de masă, zmîngălite cu un scris cu creionul, neciteţ şi aproape şters. O încerca o bucurie aproape sălbatică la gîndul de a străluci uneori în ochii stăpînei, atunci cînd venea seara ca să-şi primească ordinele şi îşi etala în mod slugarnic resursele machiavelice care-i îngăduiau să împodobească cu graţioase filigrane de stupiditate, dînd dovadă de o mediocritate fără seamăn, dorinţele prea nude şi prea impulsive pe care Mrs. Barbara Stevens le lăsa exact aşa atunci cînd avea chef.

— Luînd asupră-mi responsabilitatea de a anula întîlnirea dumneavoastră de vineri, spunea Miss Andrews, am obţinut patru rezultate diferite: primo, să cîştig pentru doamna un răgaz de două zile pentru a lua o decizie; secundo, să anunţ că doamna cinează la familia Windsor la Versailles, fără a menţiona totuşi acest lucru; tertio, să-i informez pe cei doi Fernandez de alegerea dumneavoastră, căci trebuie ca ei să se ducă mîine dimineaţă să vadă aceeaşi bijuterie, asupra căreia Cécile Goudreau le-a atras atenţia. Nu se poate să nu-i intereseze. Şi atunci li se va spune că Barbara Stevens a rugat să-i fie reţinută.

— Sînt sigură că dna Goudreau a auzit despre ea de la Bérard; se spune că ea nu are pic de gust, interveni Barbara, cu o notă de ciudă.

— Şi, quarto... continuă triumfal Miss Andrews.

— Cum aşa, quarto? se miră Mrs. Stevens, care nu urmărise decît vag disertaţiile mondene ale secretarei sale, în timp ce-şi punea un capot din dantelă, stropit cu violete mari de o nuanţă strălucitoare.

A purta acest veşmînt (ce distona excesiv cu puritatea salonului ei alb cu auriu, al cărui decorator fusese Jean-Michel Franck) reprezenta pentru ea o mare satisfacţie de amor-propriu. În intimitatea budoarului, avînd-o drept martor de taină doar pe Miss Andrews, se putea lăsa fără constrîngeri în voia înclinaţiilor fireşti ale execrabilului ei gust.

— Quarto, al patrulea avantaj este acela de a fi ales ziua de vineri, reluă Miss Andrews, expediindu-şi rapid cuvintele de teamă că nu va putea ajunge pînă la capătul explicaţiei. Vineri, soţii Fernandez merg la dineu la Solange de Cléda, dineu la care doamna regretă atît de tare că nu va putea asista din cauza familiei Windsor! Soţii Fernandez nu vor pierde prilejul de a vorbi de ultimele dumneavoastră extravaganţe, astfel că va fi întocmai ca şi cînd v-aţi fi dus!

— Cine a răspuns la telefon la Cartier? Brunetul cel scund cu accent spaniol?

— Cred că da. Era foarte amabil. A repetat de două ori: „Spuneţi doamnei că îi stau complet la dispoziţie.“

— „Complet la dispoziţie“... Da, cu siguranţă e vorba de brunetul cel scund. I-ai telefonat dlui Paul Valéry în legătură cu dejunul meu din data de 20?

Miss Andrews se cufundă din nou în descrierea exhaustivă a avantajelor diplomatice ale modului ei de a telefona, în timp ce Barbara Stevens, cu capul în mîini, stătea atent aplecată peste carnetul de întîlniri, ţinînd ochii închişi, închipuindu-şi cu o precizie scenică demnă de cei mai buni regizori fiecare din reacţiile şi contracţiile faciale pe care prezenţa ei la Paris avea să le declanşeze în cercul relaţiilor sale, deja la curent cu ultimele ei activităţi graţie zelului intrigant al secretarei. Începu apoi să-şi studieze rolul în funcţie de fiecare circumstanţă şi, exigentă cu ea însăşi, susceptibilă, se chinui să reînceapă de o sută de ori aceleaşi gesturi, aceeaşi grimasă, aceeaşi inflexiune a vocii, reluîndu-şi neobosită în imaginaţie intrările şi ieşirile pînă la atingerea perfecţiunii. Era epuizant! Abia atunci, jucînd teatru faţă de ea însăşi, se aventură pînă la a se felicita de propriu-i joc.

Îşi făcea intrarea la Cartier în chip de strălucită întrupare a tuturor bîrfelor privitoare la dineul de la Versailles, îşi făcea apariţia acasă la soţii Fernandez în chip de semnal al marii finanţe, iar la cizmar pur şi simplu ca ducesa de Kent. Lucru straniu, deşi Barbara nu lua într-adevăr în serios acest soi de efecte, nu era mai puţin adevărat că linguşelile furnizorilor se făceau pe dată mai prevenitoare, maşina îi era chemată cu un fluierat mai rapid, plecăciunile portarilor şi ale lumii bune din Paris deveneau mai profunde; şi aceasta contribuia la a o face să nu se simtă sigură pe ea însăşi şi la a se întreba: „E cu putinţă să nu fiu decît o fandosită care se dă mare?“

— Gata, dragă... o imploră Barbara, retezînd interminabila sporovăială a secretarei. Spune-mi mai curînd ce ne rezervă soarta pentru astăzi...

Ştia, din păcate! Iar tonul ei fatalist nu viza decît să-i pregătească firescul reacţiei.

— Nimic, răspunse Miss Andrews un pic încurcată, în afară de proba la croitor şi de ora la coafor, la şase şi jumătate.

— În sfîrşit, suspină Barbara, o zi de fericire...

Miss Andrews era deja în picioare, cu un formalism milităros, aşteptînd ordinul de repaus; chipul ei liliputan şi uşor lucitor avea exact nuanţa rozalie şi forma precisă a unui deget de la picior, avînd taman în mijloc un dinte mare verzui — în sfîrşit, o unghie.

— Poţi pleca, mulţumesc. Ne vedem mîine.

— Tocmai atunci Veronica intră în încăpere şi veni să-şi sărute mama în colţul gurii. Ferindu-se de sărutare, Barbara oftă din nou:

— În fine, o să putem petrece o zi plăcută, doar tu şi cu mine, dar o să trebuiască totuşi să merg la blestematul ăla de coafor, în loc să rămîn aici să-mi fac corespondenţa.

Detesta de fapt modul prea glacial al noului ei coafor de a trata pe toată lumea la fel şi ar fi renunţat bucuroasă la întîlnirea cu acest rebel, „un comunist, desigur“, se gîndi ea. Însă vidul cumplit pe care-l anunţa sfîrşitul după-amiezii o lega fără speranţă de această întîlnire: după ora la coafor, absolut nimic! Privi pe furiş şi cu un aer de reproş telefonul, cînd iată că acesta începu să ţîrîie timid, fiind pe dată oprit, sunet care făcu să apese dureros peste inima deja goală a Barbarei toată liniştea de moarte a acelei dimineţi. Simţi că-i piere curajul şi îşi întoarse dezgustată privirea de la locul unde zăcea telefonul, ca o langustă albă adormită şi nemişcată, agăţată stupid în furculiţă, incapabilă să-i vină în ajutor.

— Cît este de odihnitoare, spuse Barbara, o dimineaţă întreagă fără telefoane.

— Cine vrei să telefoneze? Toată lumea e la ţară, zise Veronica.

— De ce, e vacanţă? întrebă cu voce slabă maică-sa.

— Semivacanţă. Mai sînt deschise cîteva magazine, dar oamenii au plecat... Ia te uită, se dă un film cu Fred Astaire...

Veronica nu lansa sugestia decît pentru plăcerea de a o tachina pe maică-sa.

— A, nu, nici vorbă! Pentru nimic în lume! exclamă Barbara cu un aer semeţ, năpustindu-se să-şi ia înapoi pila de unghii pe care tocmai o descoperise în mîinile fiicei sale.

— A, nu, nici vorbă! zise la rîndu-i fata, imitînd tonul mamei sale. Ştii bine că manichiurista ţi-a interzis să te mai atingi de unghii.

Barbara recunoscu făcînd mutre, apoi se întoarse să se întindă pe divan.

— Că manichiurista mă calcă pe nervi, treacă-meargă! Că Miss Andrews mă calcă pe nervi, treacă şi asta de la mine! Că fiica mea, Veronica, mă calcă pe nervi, iarăşi bine! Dar nu Fred Astaire! Basta cu atîta tap-dance! Admit să mă calce pe nervi oricine, dar nu cu clachetele de step!

— Cît ai clipi, întreg chipul Barbarei fu străbătut de tresăriri nervoase abia perceptibile. S-ar fi zis că se pot vedea micuţii păianjeni ai insatisfacţiei fugind în toate direcţiile pe sidefiul pielii întreţinute cu grijă. Veronica veni să se aşeze lîngă ea; nemişcată şi cu privirea atentă, ghicea că mama ei era deja gata să verse lacrimi şi se aştepta s-o vadă izbucnind în plîns. Barbara Stevens era înzestrată cu acea emotivitate efemeră ce dă o strălucire cu totul deosebită anumitor chipuri, pe care roua lacrimilor mari ce se nasc cu uşurinţă subliniază şi accentuează nuanţele sentimentelor, răpindu-le orice urmă a trecerii lor. Barbara avea patruzeci şi trei de ani, dar năsucul ei fin cizelat avea şaisprezece, iar gropiţele albăstrui din jurul gurii nu arătau mai mult de doisprezece.

Era oare Barbara frumoasă? Dădea exact impresia opusă: aveai sentimentul că fusese frumoasă pînă mai ieri. Iar asta era perfect adevărat. Urîtă în copilărie, acceptabilă la vremea măritişului, frumoasă ieri, încîntătoare astăzi. Barbara Stevens era una din acele fiinţe rare pe care esenţa profundă a naturii lor le face apte de toate transformările, de toate întineririle cu care institutele de frumuseţe ademenesc atît de îndrăzneţ: înzestrată cu un simţ înnăscut al mimetismului, chipul ei putea reproduce cu o tulburătoare precizie expresiile cele mai contradictorii ale oricărei fiinţe — bărbat, femeie, chiar şi animal. Azvîrlindu-se nebuneşte în mitologia magazinelor de modă, îşi desfăşura toate facultăţile mimetice pentru a se molipsi cu bună ştiinţă de calităţile şi atitudinile idolilor zilei care izbutiseră în modul cel mai imperios s-o fascineze; în cursa ei dezlănţuită către depersonalizare, Barbara Stevens îşi cheltuia astfel toate resursele de energie pentru a semăna cu toate femeile frumoase ale epocii sale, nemaipăstrînd de la ea însăşi decît strictul necesar pentru a rămîne în viaţă. Tot ce era firesc în ea era limitat: avea picioare mai curînd scurte, fruntea îngustă, era durdulie fără rotunjimi generoase şi destul de blondă. Unde putea găsi contrast mai frapant decît cel oferit de exuberanţa unduitoare şi aurie a fiicei ei?

Veronica era blondă nu doar prin părul bălai ce-i cădea în valuri pe umeri, ci mai degrabă printr-un soi de lumină ce emana din tot trupul ei; atunci cînd se găsea alături de maică-sa, s-ar fi putut spune că îi împrumuta un pic din auriul ei, iar cînd era singură, făcea să pară aurite pînă şi mobilele care o înconjurau.

Spre deosebire de Barbara, Veronica avea o frunte înaltă şi senină, bombată, uşor meningitică, şi picioare lungi, sculpturale ce nu se vedeau niciodată, dat fiind că în prezenţa ei nu te puteai împiedica să nu-i priveşti constant ochii, pentru că nu se citea nimic în ei: străini lacrimilor şi şovăielilor, ochii îi erau ficşi şi uscaţi ca două imense deşerturi, pupilele erau de un albastru atît de palid încît se confundau cu albul, şi abia în adîncul lor şi la orizontul spaţiului lor translucid strălucea o bucăţică de clar de lună şi de pulbere de aur. Dacă Barbara avea picioarele prea scurte, era fără îndoială vorba de un mijloc dizgraţios pe care-l descoperise natura pentru a o aduce mai aproape de sol şi a o face astfel mai umană. Veronica, în schimb, nu avea nevoie de lungile-i picioare de zeiţă pentru a-şi înălţa inima la un alt nivel. Ea făcea parte dintre aceia care calcă în picioare sentimentele omeneşti cu graţia unei antilope. Barbara, ca multe fiinţe slabe, era binevoitoare, înclinată către înduioşare, către iertare, şi nu era crudă decît în mod inconştient. Fără a fi crudă, Veronica cea asemănătoare zeilor din vechiul Olimp nu era nici bună, nici rea, şi, ca orice fiinţă combativă aparţinînd unei elite, era lipsită de milă, vindicativă şi predispusă la iremediabile pasiuni. Era călugăriţa, manta religioasă care-şi devorează dragostea din exigenţă biologică de absolut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara