După mai bine de zece ani şi după nenumărate modalităţi de semnalare şi încercări de comunicare cu publicul, arta plastică românească dă semne că este pe cale să-şi redefinească spaţiul de manifestare şi, mai mult decît atît, poate chiar conştiinţa de sine. Prin Salonul naţional de artă, a cărui primă ediţie, după atîţia ani, tocmai a fost deschisă în Pavilionul 12 din complexul Romexpo, lumea artistică românească sau, în particular, instituţia care o reprezintă, adică UAP, transmite un nou tip de mesaj care mută accentul de pe manifestarea individuală, mai mult sau mai puţin spontană, şi de pe aceea conceptuală şi analitică a Salonului municipal din ultimii ani, pe valoarea globală a fenomenului, pe sectorul artistic înţeles ca un segment social şi uman bine definit. Dacă o asemenea manifestare ar fi avut loc cu cinci, şase ani în urmă, reacţiile ar fi fost vehement negative, iar argumentele nici nu trebuiau căutate cu prea mare insistenţă pentru simplul motiv că ele se găseau uşor în memoria noastră cea mai recentă. Anume în aceea umilitoare şi frustrantă a grandiosului festival naţional Cîntarea României. Mentalitatea colectivistă, sentimentul de siguranţă laşă pe care ţi-l dă adăpostul la umbra mulţimii, statutul existenţial vag şi starea morală ambiguă, generate amîndouă de acea prezenţă discretă, la limita irelevanţei, într-un organism redundant şi diform, erau atunci, în tăietură proaspătă, evidenţe de-a dreptul traumatizante. Cu atît mai mult cu cît toţi artiştii momentului, fără excepţie, aveau încă plămînii îmbîcsiţi de respiraţia exclusivă în atmosfera unui propagandism cultural osificat pînă aproape de abstracţiune. Chiar şi artiştii liberi în interior şi neconcesivi în manifetarea lor publică erau absorbiţi de context într-o asemenea măsură încît păreau ei înşişi exponenţi ai regimului, chiar dacă pe un alt palier. Simpla participare la o expoziţie-mamut, la un Salon naţional sau municipal, aşezat invariabil sub acelaşi generic al înaltului devotament patriotic, inducea sentimentul unei inevitabile eroziuni genetice, similare aceleia de la capătul unor multiple căsătorii endogene. Aerul de bilanţ, de raport contabil, obligatoriu la sfîrşit de an în chip de consacrare practică a unei politici infailibile, vicia implicit manifestările artistice şi le transforma într-un fel de examen obligatoriu la capitolul ,,eficienţei muncii" şi de mărturie publică la acela care priveşte ,,buna purtare"şi înscrierea corectă în ,,codul echităţii şi al eticii socialiste". Orice apel la Saloanele oficiale din Franţa sau la celebrele noastre Saloane interbelice nu avea nici o relevanţă pentru că, oricît de mult s-ar fi asemănat ele superficial, în esenţă, adică prin premise şi prin consecinţe, distanţa era incomensurabilă. întrebarea care se pune acum, după cea dintîi ediţie a acestui fenomen recuperat, este una foarte simplă şi la fel de banală: avem astăzi alte condiţii pentru astfel de manifestări, sunt ele în măsură să trăiască prin propriul proiect şi să se sustragă acelei memorii împovărătoare pe care tocmai am invocat-o? Răspunsul este, în mod categoric, unul afirmativ. Salonul naţional de astăzi nu mai are nici o legătură cu intenţiile şi cu spiritul Cîntării României şi motivaţiile lui adînci trebuie căutate în cu totul altă parte decît în spaţiul tezelor politice şi al propagandei rudimentare. Dacă ar fi să invocăm o anumită memorie a acestui Salon - şi, pînă la un punct, chiar trebuie invocată -, ea este aceea a Saloanelor interbelice, a exemplarei capacităţi de organizare şi de manifestare a tuturor artiştilor activi la un moment dat. însă dincolo de efortul recuperator şi de un anumit romantism al continuităţii, raţiunea actualei variane a Salonului naţional trebuie căutată în altă parte, adică în realitatea noastră imediată, iar aspiraţiile acestuia, pentru că prezentul său strict nu este decît o componentă, trebuie şi ele evaluate în funcţie de starea artei noastre de astăzi. în plan nemijlocit, Salonul naţional de artă se naşte ca o reacţie faţă de tendinţele centrifuge, de individualismul excesiv, de pericolul atomizării fenomenului şi, în acelaşi timp, faţă de riscul asocierii artiştilor în mici grupuri ideologico-pragmatice, impenetrabile uneori pînă în pragul autismului, din ultimii 7-8 ani, pentru că primii de după '89 sunt greu de încadrat într-o formulă raţională. Nici una dintre aceste modalităţi de exprimare solidară experimentate pînă acum, fie acelea care privesc expoziţiile tematice, acţiunile zonale, asocierile din interes sau cele concepute eseistic sub copertina unor justificări teoretice, deşi extrem de interesante în sine şi de fertile în spaţiul public, nu s-au putut substitui aspiraţiei profunde şi atîţia ani reprimate a manifestării solidare şi a precizării identităţii în planul larg al ansamblului social. Renaşterea Salonului naţional marchează tocmai această revigorare a conştiinţei de sine a artei româneşti, intrarea ei într-o altă vîrstă şi într-un alt tip de relaţie cu spaţiul public şi cu mediul social, dar mai semnifică şi altceva: o clarificare a structurilor de reprezentare, în speţă a Uniunii Artiştilor Plastici, pentru că perioada absenţei Salonului... ca instituţie naţională, fie înainte, fie după '90, coincide - şi chiar se suprapune - cu erodarea pînă la disoluţie a autorităţii morale şi administrative a singurului organism profesional în funcţiune. Deşi primul pas a fost acum făcut, şi el chiar este unul decisiv, deşi tinerii, care nu au cunoscut nici stereotipul comunist şi nici vocaţia complicităţii a generaţiilor mai în vîrstă, participă la expoziţie într-un număr destul de mare, deşi reprezentarea geografică are o anumită substanţă şi varietatea genurilor şi a stilurilor este cea obişnuită pentru acet tip de manifestări, mai este încă mult pînă la reprezentativitatea Salonului... pentru întregul fenomen artistic. Artişti importanţi lipsesc nejustificat, iar genurile artistice prezente în expoziţie sunt doar cele tradiţionale, fapt care nu numai că sugerează o anumită inflexibilitate de concepţie, dar şi mutilează, prin omisiune, configuraţia de ansamblu a fenomenului, ignorînd o importantă componentă a realităţii noastre artistice. Dacă Salonul... ar fi fost conceput pe genuri, aşa cum era cel interbelic, şi secvenţele sale s-ar manifesta în succesiune, atunci omisiunea ar putea fi justificată, dar cînd pictura, sculptura, artele decorative etc. sunt împreună în acelaşi moment şi în acelaşi spaţiu, întrebarea privind absenţa celorlalte genuri este una legitimă. întrebare la care se va primi un răspuns în cadrul ediţiilor viitoare, pentru că, în mod sigur, această acţiune are toate şansele să facă o îndelungată carieră.
