Incitantă, dar nu provocatoare, ieşită din comun, nu însă şi excentrică, reflexivă fără a fi plicticoasă, programatică fără a fi căzut în mrejele dogmatismului, cea de-a 59-a ediţie a celui mai mare Salon de Carte din lume, cel de la Frankfurt pe Main, a fost una non-conformistă, în sensul cel mai bun al termenului. Surprizele pe care totuşi le-a rezervat, între care figurează şi susţinuta ofensivă românească de lansare a autorilor autohtoni în circuit internaţional, au fost, în majoritatea cazurilor, dintre cele mai plăcute.

Singulară şi universală

Începutul l-a făcut invitarea drept oaspete de onoare nu a unei ţări, ci a unei regiuni care, ce-i drept, aspiră la statutul de independenţă: Catalonia. Cultura catalană transcende frontierele unor state naţionale, limba este vorbită de 13 milioane de oameni, în Spania, Franţa, Baleare şi Andorra. Statutul de vedetă acordat Cataloniei la Frankfurt pe Main a avut însă şi funcţia unui semnal, delicat sub aspect politic, încurajator şi benefic însă în planul culturii şi circulaţiei valorilor. Catalonia s-a prezentat cu tot ce are mai bun, cu scriitorii ei contemporani, circa 100 la număr, dintre care două staruri - Carlos Ruiz Zafon şi Eduardo Mendoza - au lipsit la apel, nu însă şi Quim Monzo sau Carles Miralles care a vizitat şi standul României.
Pavilionul catalan s-a distins prin eleganţă şi rafinament, dosarele informative prin opulenţă grafică. Splendida Barcelona, Gaudí, Miró, Picasso, Balearele, eflorescenţa stilului "art nouveau" sau "modernismo", rafinamentul stilistic şi urbanistic, deliciile gastronomiei, fascinanta personalitate a teologului, filozofului şi logicianului scolastic Raimundus Lullus - sunt doar cîteva din emblemele şi efigiile cele mai vizibile ale culturii catalane în ipostaza ei promoţională la Frankfurt.
Idealul unei Europe a regiunilor, reflectat şi în lucrările simpozionului internaţional "Pentru o Europă deschisă", organizat pe marginea Salonului de Carte, a prins contururi ceva mai clare, fiind poate şi acesta un motiv pentru care Jürgen Boos, directorul instituţiei Frankfurter Buchmesse, a decretat în discursul său inaugural că Salonul de Carte îşi însuşeşte în ediţia 2007 deviza Cataloniei: "Singulară şi universală".
Şi, într-adevăr, prin programele şi temele centrale, ca şi prin evenimentele "colaterale", Salonul de Carte s-a conformat motto-ului asumat mizînd pe tensiunile generate de termenii unor cupluri cvasi-antonimice: "singular-universal" "digitalizare-alfabetizare". Navigatorilor în mega-galaxia internet le stau în umbră pe glob aproape 800 de milioane de oameni care nu ştiu nici să scrie, nici să citească şi dintre aceştia, greu de imaginat, dar cît se poate de adevărat, patru milioane trăiesc în Germania!
Abandonînd o inerţie mai degrabă decît o tradiţie, organizatorii au reacordat prioritate elementelor de conţinut, reflecţiei asupra problemelor prezentului şi viitorului, a viitorului cărţii în special, în forma sa tradiţională sau "audiobook". Ofensiva digitalizării obligă branşa cărţii la o reevaluare a cîmpului ei de acţiune şi a formelor, inclusiv stilistice, de supravieţuire. Un sondaj de opinie efectuat pe un eşantion de specialişti din 86 de state ale lumii a impus această concluzie.
Titluri inspirate şi incitante, subtitluri bine alese, imagini color cît se poate de expresive, texte nu prea lungi, informaţie densă exprimată în propoziţii simple, totul însumînd maximum 5000 de semne - acestea ar fi cîteva din coordonatele ideale ale unui articol publicabil şi "lizibil" pe pagina electronică a unei reviste sau a unui ziar. La un curs de specializare "on line" mi-a fost dat să mai aflu şi alte condiţii nebănuite pentru ca un text să se impună atenţiei "interneto-nauţilor" care vor fi din ce în ce mai numeroşi şi mai "nerăbdători" într-un viitor deloc îndepărtat.
În această nouă constelaţie a "litotei email", "digitalizarea" pare a favoriza din start... poezia. Sub pecetea anonimatului, în spaţiul virtual internet proliferează portalurile de poezie. Numai că, la Frankfurt şi în această toamnă, chiar poezia pare a fi fost marea absentă...

Marea vedetă rămîne memorialistica

Masiv prezente la apel în schimb, ca şi în anii trecuţi, rămîn biografiile. Nigel Hamilton, între altele autorul biografiei a doi preşedinţi americani - John F. Kennedy şi Bill Clinton - crede că trăim chiar o epocă de aur a genului. Anual, circa 10.000 de biografii sunt lansate pe piaţă.
Provocatorul scriitor, autarhul Ernst Jünger are parte de două biografii în această toamnă. Însemnările autobiografice ale lui Oswald Spengler dezvăluie chipul nebănuit al acestui filozof al istoriei care nu a dus lipsă de admiratori nici după moarte. Profetul amurgului occidentului se adevereşte a fi fost măcinat de îndoieli şi scîrbit de cultură. Biografia lui Kleist, cea a lui Moses Mendelssohn, patru biografii consacrate pictoriţei Paula Modersohn-Becker cu prilejul centenarului, o biografie a savantului Max Planck, o alta a scriitorului Halldor Laxness, laureat al Nobelului pentru Literatură, Herman Melville, Stefan George, Wilhelm Busch şi încă mulţi alţii sunt reevaluaţi în această toamnă la fel ca şi "sufletul de ghiaţă" al exploratorului polar Roald Amundsen...
Iar politicienii nu sunt daţi uitării nici după ce şi-au luat temporar adio de la viaţa publică.

Joschka Fischer, fostul ministru german de Externe, a suferit mai multe "năpîrliri ideologice", s-a retras de pe scena politică şi, fără studii superioare, a îmbrăţişat o carieră profesorală în Statele Unite la Universitatea Princenton! Viaţa lui Joschka Fischer are toate ingredientele necesare unei biografii "palpitante". O redactează admirativ şi condescendent un prieten conştient că eroul cărţii sale a reprezentat decenii la rînd suprafaţa de proiecţie a unei întregi generaţii.
Günter Grass, după ce şi-a desfoliat amintirile în volumul său autobiografic în pragul împlinirii celor 80 de ani, se războieşte acum prin intermediul avocaţilor cu biograful său Michael Jürgs. Potrivit Editurii Goldmann, Grass nu este de acord cu o "actualizare" făcută de Jürgs, conform căreia scriitorul s-ar fi înrolat de bună voie în SS în timpul adolescenţei sale. Cine vrea să afle adevărul trebuie să citească aşadar volumul de memorii Decojind ceapa (tradus deja în româneşte la Ed. Polirom), a cărui apariţie anul trecut a fost precedată în Germania de un mare "scandal".
Umple oare memorialistica golurile pe care o anumită fugă de realitate sau puseele evazioniste le creează în cîmpul literaturii ficţionale, tendinţe reperate în beletristica occidentală contemporană de reputatul critic literar Sigrid Löffler, fostă parteneră a lui Marcel Reich-Ranicki în emisiunea televizată "Cvartetul literar"?
Răspunsul pare să fie unul afirmativ...
"Marea, profunda rugăminte pe care v-o adresez, stimată doamnă, este să-l primiţi pe copilul nostru şi să-l ocrotiţi pînă la sfîrşitul acestui cumplit război, sub patronajul Dumneavoastră. Nu ştiu cum îl veţi putea păzi cel mai bine, dar am deplină încredere în înţelepciunea şi milostenia Dumneavoastră. Destinul soţului meu şi al meu personal stă şi mai mult de-acum în mîinile Celui de Sus. Dacă El vrea ca noi să scăpăm, vom putea trăi sfîrşitul acestor vremuri groaznice. Dacă trebuie să pierim, avem măcar marea fericire de a şti că preaiubitul nostru fiu este salvat. Băiatul are multe haine, lenjerie şi încălţăminte şi destui bani. Voi depune totul la Dumneavoastră dacă veţi avea nespusa bunătate de a-mi spune da." Textul este un fragment din scrisoarea pe care, la 28 august 1942, mama lui Saul Friedländer o adresa doamnei Mace de Lepinay. În discursul rostit în faţa înaltelor oficialităţi, inclusiv a preşedintelui Germaniei Horst Köhler, cu ocazia luării în primire a Premiului Păcii, istoricul israelian care trăieşte acum în Statele Unite, dar revine des în Europa fără a se mai simţi undeva "cu adevărat acasă", a preferat în locul formulelor oficiale şi a abstracţiilor istorice să dea glas părinţilor săi, Elli şi Jan Friedländer, deportaţi la 3 noiembrie 1942 de la Drancy la Auschwitz, unde tatăl moare la 1 decembrie, numele mamei nefigurînd în vreo listă, necunoscute rămînînd şi circumstanţele morţii ei.
Sub cupola vestitei Paulskirche din Frankfurt pe Main, la 14 octombrie 2007, Saul Friedländer s-a decis să citeze aceste fragmente de scrisori încă nepublicate, cu convingerea că feliile de viaţă, documentele personale ale fiecărui om în parte au o importanţă generală pentru reprezentarea istoriei. Şi laureatul Premiului Păcii a mai adăugat că, procedînd astfel cu prilejul decernării Premiului Păcii, nu emite nici o pretenţie ştiinţifică şi nici nu polemizează, ci pur şi simplu se exprimă aşa cum simte că trebuie să o facă. Ca şi în lucrările sale de istorie, în căutarea adevărului, Friedländer alege căile mai puţin bătătorite, dar poate cele mai veridice: el dă glas şi nume victimelor.
În numeroasele interviuri acordate presei, după ce a fost comunicată decizia Asociaţiei Librarilor Germani de a-i acorda Premiul Păcii, laureatul preferă, cu o tulburătoare sinceritate, mărturiile de viaţă, precizîndu-şi propriile poziţii sau luînd o atitudine critică faţă de scrierile unor istorici ai Holocaustului.
Ca şi restul supravieţuitorilor Holocaustului, Saul Friedländer nu mai poate scăpa de povara acestui destin. Se înscrie imediat după 1945 în mişcarea sionistă, face studii de ştiinţe politice şi istorie, începe în anii '60 să investigheze de pe poziţii sociale genocidul comis împotriva evreilor. Dezvăluie rolul jucat de biserica catolică, i se reproşează ingratitudinea faţă de instituţia care l-a salvat în perioada nazismului. O afirmaţie făcută de Martin Broszat, un decan al cercetării istorice germane, avea ulterior să-l determine să redacteze cele două volume ale operei sale capitale: "El mi-a dat impulsul final pentru a începe această lucrare atunci cînd a scris că noi, adică victimele, avem un fel de memorie mitică a acestui trecut, fapt care ar contrasta cu caracterul raţional al istoriografiei germane".
Opera capitală a istoricului israelian se intitulează Cel de-al treilea Reich şi evreii. Studiul a fost elogiat mai ales pentru perspectivele variate din care este abordat Holocaustul: a comunităţilor evreieşti, a făptaşilor germani, a complicilor, oportuniştilor şi colaboratorilor, ca şi a situaţiei politice internaţionale.
Istoria trăită şi politica stau la originea altor scrieri memorialistice care s-au impus atenţiei la tîrgul de carte. Dacă Saul Friedländer considera actuala Germanie drept una din cele mai mari democraţii ale lumii, Fritz Stern, un alt istoric de limbă germană emigrat în timpul prigoanei naziste în Statele Unite, îşi intitulează memoriile Cinci Germanii şi o viaţă.

Publicului german îi devin în sfîrşit accesibile şi două volume ale lui Varlaam Şalamov, cronicar al Gulagului stalinist, Prin zăpadă. Povestiri din Kolyma 1 şi Ancorarea în infern. Revista germană "Osteuropa" editează un număr tematic consacrat modalităţilor de descriere a lagărelor comuniste în scrierile lui Varlaam Şalamov, ca şi procesului confruntării cu Gulagul. Tot tradus din rusă, celebrul volum al lui Vasili Grossmann Viaţă şi destin trece deja drept un "război şi pace" al erei staliniste.
O lucrare epocală - chiar dacă nu este centrată asupra analizei totalitarismelor secolului XX - este cea a scriitorului britanic Martin Amis. în Koba cel groaznic. Cei 20 de milioane şi hohotele aplicînd principiul colajelor - fragmente de analize, citate, scrisori, articole de ziar -, autorul reuşeşte să schiţeze un portret al lui Stalin care corespunde în linii mari şi figurii Marelui Frate din romanul lui Orwell. Cartea lui Martin Amis poate trece însă şi drept o lecţie a modului în care, în epoca modernă, prin intermediul aparaturii tehnologice şi mass media, spaima şi moartea pot deveni principii de căpătîi ale politicii. Ismail Kadare revine şi el asupra iernii comuniste albaneze cu un nou roman intitulat Spiritus, în care se regăsesc potenţate fabulos atributele realismului fantastic.
Ofensiva raţionalistă

Ideologia şi religia se întîlnesc într-un spaţiu discursiv comun, accentuat de politizarea credinţei şi devenit extrem de incitant după 11 septembrie 2001 (mai ales după formula lansată de Samuel Huntington - şocul, coliziunea civilizaţiilor)...
în acest an, după ce piaţa de carte a fost inundată literalmente de titluri de istorie a religiei sau chiar de lucrări cu caracter religios - Editura Suhrkamp a fondat deja un departament special, "Religiile Lumii" între titluri figurînd şi scrierile lui Mircea Eliade, dar şi ultima carte a lui Peter Slotereijk Zelul religios. Despre lupta dintre cele trei monoteisme - se manifestă cel puţin în plan editorial o adevărată contraofensivă raţionalistă. Printre promotorii ei, după ce Michel Onfray şi-a enunţat tezele dintr-o Franţă în care ateismul are tradiţie, trei autori anglo-saxoni lansează o cavalcadă de argumente pentru a demonstra că nici vorbă de o revenire a religiei şi trec în revistă idei şi fapte, cum face Richard Dawkins de pe poziţii evoluţionist darwiniste, pledînd însă pentru valorile morale conforme decalogului, dar asumate de pe poziţii raţionaliste. Nu cu mult altfel procedează americanul Christopher Hitchens în cartea intitulată Domnul nu este un păstor, în timp ce Sam Harris proclamă pur şi simplu Sfîrşitul credinţei în titlul unui volum care abordează la nivel global religia, terorismul şi lumina raţiunii. Luminoasă cu adevărat e cartea lui Andrei Pleşu, tradusă în germană de Georg Aescht, apărută la Berlin University Press sub titlul Tăcerea îngerilor. (La aceeaşi editură sunt însumate în volum discursurile rostite de Wolf Lepenies, laureatul din 2006 al Premiului Păcii, sub titlul De ce este Henry James atît de prost dispus?). Prestigiosul "Neue Zürcher Zeitung" publică o cronică dublă: cea a volumului filozofului român comparat cu cartea lui Giorgio Agamben Funcţionarii cerului. Despre îngeri. "Meciul" este cîştigat de Andrei Pleşu.

Pe urmele ficţiunii

Nu-i de mirare că elementele biografice şi autobiografice influenţează în continuare beletristica. Nu neapărat fiindcă, iată, cei doi patriarhi ai literaturii germane, Martin Walser şi Günter Grass, ambii octogenari în acest an, îşi trec în revistă viaţa în cărţi (şi în interviuri), creînd o "toamnă a patriarhilor", cît pentru că mai tinerii scriitori germani pornesc în căutarea poveştilor de familie şi a istoriei unei generaţii.

Astfel Julia Franck, cu romanul său intitulat Femeia de la miezul zilei pentru care a obţinut Premiul German al cărţii, îşi structurează "story"-ul dezgropînd o tristă întîmplare de familie. Tatăl autoarei fusese abandonat de propria mamă, într-o gară, la sfîrşitul războiului. Autoarea porneşte pe urmele bunicii necunoscute... Iar Daniel Kehlmann, care a luat premiul pe 2006 al suplimentului literar al ziarului "Die Welt" pornise pe urmele lui Gauss şi Humboldt în cartea sa Măsurarea lumii (tradusă de curînd la Ed. Humanitas). Maxim Biller, în schimb, intră în intimităţile interzise ale fostei sale iubite reale, pe care le descrie într-atît de fidel în romanul său Esra, încît persoana se recunoaşte în paginile cărţii, intentează un proces, îl cîştigă şi romanul este retras de pe piaţa de carte. Sentinţa este pronunţată în zilele Tîrgului de Carte şi devine subiect de dezbateri încinse, editorii şi autorii temîndu-se că ar putea fi creat un precedent. Oricum Max Biller şi-a creat deja înaintea acestui roman renumele de "provocator" şi critic agresiv al scenei culturale germane. Dar scandalul în jurul romanului său a fost printre puţinele elemente "explozive" ale actualei ediţii a Salonului de Carte, centrat de la bun început pe dezbaterile de conţinut şi mai deloc, ca în alte ediţii precedente, pe evenimentele senzaţionale şi mondene. Pînă şi acordarea Premiului Nobel pentru Literatură "feministei" Doris Lessing a fost primită cu calm şi considerată justă, deşi tardivă. Doar Marcel Reich Ranicki s-a arătat mai puţin încîntat de decizia juriului...

România - o surpriză plăcută

Am fost tentată să-mi intitulez sumarele impresii lăsate de standul românesc: "România, frumoasa necunoscută". Dar, de cînd anul trecut, în Franţa, scriitori români contemporani au fost prezentaţi sub genericul "La belle etrangere", de cînd ţara şi-a făcut intrarea în Uniunea Europeană şi oraşul Sibiu e capitală culturală a Europei anului 2007, alături de Luxemburg, România a încetat din fericire să mai fie o Terra incognita.
"Schimbarea la faţă", începută în bine anii trecuţi, continuă. O ambianţă modernă, un mare ecran TV pe care sunt proiectate imagini turistice, două instalaţii care pe suprafeţe curbe reproduc imagini ale capitalei culturale Sibiu - sunt elementele ambientale cele mai vizibile în care sunt încorporate cărţile mai multor edituri, expuse corepunzător pe rafturi.
În forţă, la Frankfurt, în acest an, Editura Polirom se prezintă cu un grup de autori români dintre care unii sunt deja publicaţi în străinătate. Aceeaşi editură publică un volum în engleză, o antologie de fragmente de text însoţite de portretul autorilor şi note bio-bibliografice: Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Ruxandra Cesereanu, Petru Cimpoeşu, Vasile Ernu, Filip Florian, Matei Florian, Ioan Groşan, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Răzvan Rădulescu, Lucian Dan Teodorovici. O prezentare în germană a autorilor citaţi dublează această ofensivă a literaturii române contemporane pe piaţa internaţională de carte. Ministerul Culturii a editat o broşură incluzînd o altă prezentare sumară, în germană, a unor autori români contemporani şi a programului de manifestări la standul românesc.
Privind cu atenţie cărţile expuse (mi-aş fi dorit să fi fost mult mai numeroase aici), m-a frapat nu atît excelenta calitate grafică, cît ritmul sincron al publicării traducerilor unor scrieri de beletristică şi literatură non ficţională, ca şi eleganţa cataloagelor Editurii Humanitas, Rao, Polirom. Şi editurile ceva mai mici au făcut o figură foarte bună: pe raftul Editurii "Vivaldi" descopăr în traducere lucrările unor istorici germani şi britanici contemporani, între altele, la Editura "Vremea", pe lîngă colecţia documente, cărţile scriitoarei Astrid Lindgren, fiindcă, să nu uităm, la 14 noiembrie se împlinesc o sută de ani de la naşterea ei, iar la Editura Hasefer, volumul de interviuri al lui Norman Manea Textul nomad. Îmi este dat să descopăr şi ediţia bilingvă - română/germană a volumului de poeme şi colaje În coc locuieşte o doamnă al Hertei Müller. Publicat la Editura Vinea, tălmăcit de Nora Iuga, el este o adevărată piesă de virtuozitate poetică, "la patru mîini".

Dacă la stand am avut prilejul şi plăcerea să stau, ca în fiecare an, de vorbă cu autori şi editori români, cu atît mai mare a fost în acest an satisfacţia de a-i reîntîlni pe unii dintre ei şi în oferta editurilor străine. Începutul a fost făcut, este de bun augur, important rămîne efortul susţinut, pentru a evita cu orice preţ riscurile "neisprăvirii".