Duminică seară, eram
pregătit să reamintesc
albanezilor că ne
datorează, totuşi,
recunoştinţă pentru
frumosul lor Imn
Naţional, compus de
Ciprian Porumbescu, pe care
îl cânta, împreună cu echipa,
chiar şi italianul De Biassi.
Asta în vreme ce Iordănescu,
antrenorul naţionalei noastre, fost
senator în Parlamentul României,
îşi menaja coardele vocale, probabil
ca să fredoneze după meci Marşul
Funebru al lui Chopin! Nu de alta
dar cronica acestei imense ruşini
a fotbalului românesc nu poate fi
decât un ferpar! Degeaba îşi bombează
încă pieptul moş Puiu, afirmând că
important e doar că am ajuns acolo,
la Turneul final şi că, deci, contează
mai puţin că ne-au bătut şi albanezii,
trimiţându-ne pe ultimul loc din
grupă! Mai mult chiar, fleşcăitul
antrenor a avut tupeul să ia la rost
un jurnalist chiar la conferinţa
de presă, servind auditoriului
obişnuita sa pălăvrăgeală, potrivit
căreia de fapt am jucat bine, ca
dovadă că am avut chiar şi o bară…
Eu zic că n-am jucat nimic, dar
nimic-nimic!, iar echipa a arătat
ca o trupă de eunuci somnoroşi,
din lotul lui Morfeu, pentru care
nici golul Sadiku-lui decar albanez
nu a adus trezirea. Tătăruşanu
dormea pe el în poartă şi a luat,
din nou!, ceea ce se numeşte un
gol de portar. Asta era însă doar
bomboana pe colivă, pentru că tot
restul echipei a fost la fel de
somnolentă, neştiind în mod evident
ce are de făcut şi cum anume să
facă. Vina este a antrenorului şi
numai a antrenorului, care a bulibăşit
lotul într-un asemenea hal încât
era evidentă în teren debusolarea
tuturor jucătorilor. Eunucii noştri
păreau pur şi simplu năuci, iar
dansul lor abulic, în care nu se
puteau lega trei pase coerente, era
dublat de o cădere fizică de-a dreptul
dramatică. De altfel, sub raportul
potenţialului fizic, precaritatea a
fost clară încă din a doua parte a
jocului cu elveţienii, ceea ce ridică
normale semne de întrebare asupra
stagiului de pregătire din Italia. Ba
mai mult, vine să demonstreze
că decizia lui Burleanu, şeful dubios
al FRF, de a înlocui peste noapte
întreaga echipă medicală, garnitura
de preparatori fizici şi chiar bucătarul
de la lot a fost o golănie inconştientă,
pentru care şmecherul aterizat
în fruntea federaţiei, direct de la…
mini-fotbal, trebuie în mod obligatoriu
să plătească. Sau, eventual, să
fie retrimis acolo, dacă nu cumva,cu
studiile sale politice şi de… securitate,
să fie pus staroste şi peste o federaţie
de fotbal cu nasturi. Imensa ruşine
cu care echipa naţională a României
este expediată acasă de la acest
Campionat European trebuie să
aducă măsuri imediate, care să
impună demisii şi/sau demiteri! În
condiţiile în care o serie de jucători
tineri, deloc lipsiţi de valoare şi de
perspective, revin acasă cu blazoanele
coşcovite, dar nu atât din cauza
lor, cât mai ales a celor care i-au
condus şi a căror prezumţie de
vinovăţie trebuie urgent omologată.
Plus că, nu în ultimul rând, echipei
noastre naţionale îi trebuie ţinute,
cât mai curând, meditaţii de patriotism,
ca să se poată ridica la înălţimea
impresionantă a suporterilor
care i-au stat alături atât în Franţa,
cât şi aici, acasă. Dezamăgirea a
fost, însă, uriaşă, generală, iar când
un popor îşi pierde respectul pentru
o echipă naţională, riscul e mare
şi real ca tribunele să se golească
subit! Or, trebuie să recunoaştem,
echipa Abaniei ne-a oferit duminică
seară nu atât o lecţie de fotbal, cât
mai ales una de profund patriotism,
la care a aderat şi antrenorul italian
DeBiassi, impresionând de-a dreptul
când cânta, alături de jucătorii săi
şi de tribune, „Pe-al nostru steag
e scris unire…”! La polul opus,
Anghel Iordănescu, selecţionerul
nostru, care s-o crede în continuare
Ober sau o fi văzut în horoscop
că şi-ar putea păstra înaltele
însărcinări, ne-a anunţat, sictirit,
că abia aşteaptă să plece în concediu.
Du-te, nea Puiule, şi nu te
mai întoarce!
