Sînt matinală. Adică, mă trezesc devreme dar nu-mi place să sar din pat. Îmi place să stau, să mă uit pe geam, să mă pierd în valurile gîndurilor şi imaginilor din mine. Să mă acomodez uşurel cu ziua, cu mine, cu ceilalţi. Îmi place să asist cum zgomotele cele mai diverse acaparează strada, curtea, pe mine. Cum nemişcarea se transformă în mişcare, în activitate. Îmi place să mă predau ultima. De ceva vreme, ani, treaba asta se petrece doar în vis. Indiferent la ce oră mă culc, la 7.30 aud glasul voios şi plin de acute al băiatului meu: “Maaamaa! M-am sculat! Puţulica face pipi!” Cu această frază îmi încep fiecare dimineaţă. Urmează un ritual răvăşitor, care nu se va schimba cel puţin încă zece ani de acum încolo. Ziua se prăvăleşte peste mine, eu pe scări, cu copilul în braţe, începe teroarea micului dejun, ameninţările, pedepsele, laptele băut cu lingura, presiunea orei de mers la grădiniţă, dezbrăcatul, îmbrăcatul, ştersul lacrimilor… După plecarea lui, caut să mă recompun din deranjul infernal din casă, din hainele azvîrlite peste tot, din vacarmul care îmi vuieşte încă în creier. Şi la prînz se întoarce. Şi cînd îmi spune, cu ochii închişi pe jumătate, “ iubiţeala mea, nu mă deranja, vreau să mă joc cu timpul”, mă scufund, voluptos, în mierea cuvintelor şi dispar! Mă încunoştiinţează, cu o insistenţă teribilă, că vrea să se facă gunoier, soldat în Parcul Carol, poliţai...numai bucurii. Eu îi explic că orice trebuie făcut serios şi cu pasiune. Acum vreo săptămînă, la sfîrşitul obişnuitei înşiruiri a adăugat preţios. “Vreau să mă fac Aznavour. Charles Aznavour. Ce, n-ai auzit de el?”. Îşi pune CD-ul singur şi cade în extaz. “Cum ştie el, Charles, că noi sîntem aici şi că-l ascultăm, habar n-am!” Cel mai tare îi place “la moeme”. Acum spune corect, “la boehme”. Şi cu asta consideră că ştie şi limba franceză. Nu vrea să înveţe decît limba română, iar oamenii de pe glob, dacă vor să se înţeleagă, totuşi, cu el, sînt obligaţi să vorbească româneşte. Mi-a promis că o să-şi cumpere o maşină adevărată cînd o să fie mare, Dacia Solenza, şi că o să mă plimbe şi pe mine. Am fost cu el, recent, la Sala Radio, la un concert dirijat minunat de Horia Andreescu. Şi l-a amintit din Festivalul Enescu. E pătruns de reîntîlnire. “ Ai văzut că m-a recunoscut şi că m-a salutat la sfîrşit? De ce dirijorii la televizor stau cu faţa la noi, iar în sală cu spatele?” Acum are o nouă problemă, pe care o dezbate şi la grădiniţă, şi acasă. “Pot să fie doi Horia Andreescu pe pămînt? Că şi eu m-am hotărît să am talent şi să fiu Horia Andreescu.”
Sîmbăta şi duminica stă la mama. Duminica din 14 decembrie a rămas acasă. După masa de prînz, înainte de culcare, ne mai giugiuleam în sufragerie. Televizorul era deschis la Ştiri, pe Euro News. Aud, ca din alt timp, că Saddam a fost prins. Mă blochez. Uitasem complet de existenţa lui, aşa cum uit chiar şi de a mea, luată pe sus de turbioanele fiecărei zile. Mi-am repetat în barbă vestea... Deodată, Luca sare în picioare, foarte solemn, şi-mi spune să-l sunăm repede pe Bush şi să-l anunţăm că a fost găsit Saddam “ Bussein”. Un prieten bun a telefonat des, ca să tot comentăm, pe vremea intervenţiei din Irak, iar fiul meu, într-o relaţie autoritară şi îngîmfată cu planeta, a fost convins că George W. Bush vorbeşte cu el şi cu noi, ne cere părerea, ne raportează fiecare decizie şi, în general, situaţia. Ba îi trimite şi cadouri de Crăciun, pentru că istoria cu Preşedintele Americii are, în curînd, un an. Am uitat de joacă şi de Luca şi am rămas cu ochii în televizor. Pe două ecrane mari erau proiectate imagini ciudate cu Saddam. Un bărbat în vîrstă, lăţos, cu barba mare şi albă era căutat în gură, pipăit în cap, întors pe toate părţile. Priveam acest om al peşterilor şi nu regăseam uitătura cinică şi triumfătoare, arogantă şi superioară a ferchezuitului dictator, terorist, criminal... Cu mustaţa perfect tăiată, cu părul tuns impecabil, cu boneta într-o parte, cu trabucul între degete, cu puterea virilă la vedere. Un animal care a hăituit o lume, elegant şi oacheş, stă acum dezarmat şi umil pe un scaun. Măştile i-au căzut şi văd chipul fiarei. Un amestec straniu de aparenţă şi esenţă, de trecut şi prezent, metamorfoze ce par că s-au produs în direct. Cele două ipostaze – comandant şi prizonier – zăbovesc mult pe ecran. Halucinant! Fiara cu mască şi fără mască n-o să-mi dispară din memorie. Nu vorbesc minute în şir. “ Mama, de ce eşti tristă? Nu vezi ce urît este Saddam Bussein? Gata, l-au prins, s-a terminat cu monstrul ăsta! Hai să-l sunăm pe Bush. Şi să nu te mai uiţi la televizor la toţi urîţii ăştia că Moş Crăciun aude ce faci şi nu-ţi mai aduce nimic. “
Afară ninge. Fără anvergură. Pe toate canalele aceeaşi imagine. Saddam bătrîn, cu o claie enormă de păr, cu o barbă lungă, albă, căutat ca un cal de vînzare în gură, măsurat craniul, cercetată forma…Alături, fotografia din luna mai, plină de bărbăţie sfidătoare. Amîndouă ipostazele îl compun, îl alcătuiesc. Şi totuşi, un dictator ca şi ninsoarea din acest mijloc de decembrie. Fără anvergură. Hitler, Goering şi-au pus pastila în gură, au preferat să se sinucidă decît să cadă prizonieri. E o dimensiune şi în gestul ăsta! Cît de slab, de temător, de laş mi se pare fiara asta cu două capete. Trabucul a dispărut, feciorii lui sînt morţi, dezastru pe pămînt…El îşi plimbă mîna prin barbă fără să ştie cîte nopţi mi-a mîncat şi-mi mănîncă. Cui îi pasă?!
Luca nu poate să doarmă. “Mama, după ce îl suni pe Bush, vino să mi-l ştergi pe urîtul de Bussein de pe ochii…”
