"Nu există veritabil apostolat fără nevoia intensă de a sfărîma ceva."
Gustave Le Bon

"A scrie despre ceva dăunător fără ură înseamnă a scrie plictisitor."
V.I. Lenin

Furia distrugerii. În 1921, Gustave Le Bon intuia o tulburătoare afinitate între mişcarea socialistă şi milenarismul apocaliptic medieval: "Aceeaşi ignorare a naturii umane şi a necesităţilor economice, aceleaşi viziuni himerice, aceeaşi nevoie de distrugere a prezentului pentru a realiza lumea născută din visele lor în divagaţiile teologilor din Evul Mediu ca şi în cele ale socialiştilor. Himerele doar şi-au schimbat numele, şi tipurile de fanatism pe care le generează, distrugerile cu care ne ameninţă sînt aceleaşi ca şi cele din trecut. Socialismul reprezintă o religie ai cărei apostoli sînt la fel de intoleranţi ca şi strămoşii lor. Doctrinele, limbajul, credinţele, metodele de propagare sînt aproape identice"i.
Aceste fraze reluau, de fapt, îngrijorări exprimate de autor încă din 1895, în Psihologia mulţimilor. Acelaşi sumbru pronostic - şi tot în 1921 - îl făcea şi Sigmund Freud: "Cînd o altă formaţiune de masă ia locul formaţiunii religioase, cum se pare că izbuteşte acum formaţiunea socialistă, se va produce aceeaşi intoleranţă faţă de cei din afara mişcării ca şi în veacul războaielor religioase"ii. Şi acest lucru va avea loc întrucît: "În fond, fiecare religie este doar o religie a dragostei numai pentru cei înglobaţi de ea şi fiecare este gata să se arate crudă şi intolerantă pentru cei care nu o recunosc".
Multă vreme complet lipsite de ecou, aceste observaţii vor fi minuţios documentate de istoricul Norman Cohn; din păcate, nu înainte de a-şi găsi confirmarea tragică în întîmplările secolului XX. În The Pursuit of the Millenium: Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages, britanicul identifică asemănări, unele frapante, altele abia sesizabile, între profetismul religios medieval şi mişcările revoluţionare moderne. Cea mai importantă dintre ele: dorinţa febrilă de a-şi impune cu orice preţ visul, de a înnoi lumea prin distrugere, de a-i spulbera pe toţi cei care nu le împărtăşesc credinţa.
Siguranţa de nezdruncinat pe care o dă afirmarea persoanei întîi plural, sentimentul apartenenţei la un grup care are dreptate, voinţa nimicitoare - pentru care nu trebuie să dai nimănui explicaţii - de a instaura prin forţă şi distrugere această dreptate - toate acestea le vom regăsi întocmai, în anii '20, într-o poezie a mişcării muncitoreşti din Germania (pe filieră sovietică): "Noi ştim ce facem/ Cînd nimicim./ E o dorinţă fierbinte,/ O judecată sfîntă"iii.
Analizînd fenomenul Revoluţiei franceze, Edgar Quinet apropiase, deja, proiectul de regenerare revoluţionară de formele de teroare întemeietoare cu caracter religios. Istoricul văzuse în Moise - cel ce şi-a călăuzit poporul prin deşert vreme de patruzeci de ani, sub cerul sumbru al Dumnezeului răzbunării - "modelul mitic al rupturii ce trebuie să preceadă orice regenerare şi reaşezare"iv.
Mîntuirea colectivă prin revoluţie nu se poate împlini decît prin generalizarea violenţei, prin masacru purificator. Degeaba rostea Robespierre, în 1791, la Constituantă, într-un elan căznit de umanitate: "Trebuie să credem că fericirea societăţii nu e legată de pedeapsa cu moartea (...). Trebuie să credem că poporul blînd, sensibil, generos (...) şi ale cărui virtuţi se vor dezvolta în regimul libertăţii, îi va trata cu omenie pe vinovaţi şi va fi de acord că experienţa, înţelepciunea vă vor permite să acceptaţi (...) ca pedeapsa cu moartea să fie abolită"v.
Peste doi ani va decreta, consfinţind intoleranţa şi crima ca ingrediente imperios necesare în împlinirea destinului revoluţionar: "Legea pedepseşte cu moartea orice atentat împotriva siguranţei generale a statului, a libertăţii, a egalităţii, a unităţii şi a indivizibilităţii Republicii...". Şi va încheia, delirant: "Briciul naţional trebuie să radă toate capetele vinovate..." (s.n.). Iar vinovaţi sînt nu doar oponenţii, ci toţi cei indiferenţi la viziunea mistuitoare a Revoluţiei, toţi cei ce se abat cu un pas de la linia dreaptă. Vînătoarea înverşunată de capete, la propriu, începuse. Visul revoluţionar basculează, fatalmente, în Teroare.
Un secol şi jumătate mai tîrziu, Europa va retrăi obsesia duşmanului care trebuie stîrpit în numele speranţei. Aici se şi află - iar Norman Cohn este printre primii care au curajul să o afirme (urmat de Jules Monnerot, Alain Besançon, François Furet, Ernst Nolte, Tzvetan Todorov, A. James Gregor, Thierry Wolton ş.a.) - substanţa mitologică pe care o împărtăşesc, în structura lor de adîncime, nazismul şi comunismul. Ambele sînt mînate, precum unii profeţi eretici medievali, de "dorinţa de a purifica lumea prin anihilarea unei categorii de fiinţe umane imaginate ca agenţi ai corupţiei şi încarnări ale răului"vi.
"Nu mai puţin decît naziştii, comuniştii au fost obsedaţi de viziunea unei prodigioase lupte finale în care un grup de Ťaleşiť va distruge o tiranie globală şi va instaura astfel o nouă epocă în istoria umanităţii. Tot astfel cum în apocalipsa nazistă Ťrasa arianăť va purifica pămîntul prin anihilarea Ťrasei evreieştiť, în apocalipsa comunistă Ťburgheziať va fi exterminată de către Ťproletariatť. Ne confruntăm aici cu o versiune secularizată a unei fantasme vechi de secole"vii, scria Norman Cohn.
Confirmarea întrupării acestei fantasme negre în proiectul socialist o găsim, cît de poate de clar exprimată, chiar în primul număr al revistei Teroarea roşie (!), apărută la Moscova la 1 noiembrie 1918. Cekistul Latsis formula, acolo, limpede şi cinic, concepţia de bază a partidului: "Luăm parte la exterminarea burgheziei ca clasă (s.n). Nu este nevoie să dovediţi că unul sau altul a acţionat prin vorbe sau fapte împotriva intereselor puterii sovietice. Primul lucru pe care trebuie să-l întrebaţi pe un arestat este: cărei clase îi aparţine, ce origine are, ce fel de educaţie a primit şi ce este de profesie? Aceste întrebări ar trebui să hotărască soarta acuzatului. Aceasta este chintesenţa terorii roşii."viii
Definiţia leninistă a noii morale e fără echivoc: "morala noastră este total subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului", cu scopul "desfiinţării clasei capitaliste": "Morala este ceea ce serveşte la distrugerea societăţii vechi exploatatoare şi la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului care făureşte societatea noastră comunistă". (Nu putem să nu sesizăm apropierea de concepţia despre morală exprimată în celebrul fals propagandistic - Protocolul înţelepţilor Sionului: "Tot ce e benefic pentru poporul iudeu este drept şi sacru din punct de vedere moral".)
Măreţia "Reich-ul de o mie de ani" ori societatea egalitaristă comunistă, paradisul săracilor - iată imaginile promisive care alimentează şi justifică entuziasmul distrugerii prezentului. Visul nazist şi visul comunist sînt menţionate împreună în inventarul alibiurilor nobile ale violenţei şi de un mărturisitor din sînul "raiului" comunist (deci mai credibil pentru cei mefienţi în observaţiile - limpezi, prin urmare nu tocmai confortabile - ale istoricilor şi gînditorilor din afara "lagărelor"). Este vorba de Alexandr Soljeniţîn, care scrie, obosit de spectacolul istoric al măştilor amăgitoare ale crimei: "(...) inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism, cuceritorii - prin glorificarea patriei, colonizatorii - prin civilizaţie, naziştii - prin rasă, iacobinii şi bolşevicii - prin egalitate, fraternitate şi fericirea generaţiilor viitoare"ix. Toţi aceştia au proclamat "sfînta" datorie de a lupta pînă la nimicirea deplină a duşmanilor, spre împlinirea visului acaparator.

Permanentizarea stării de beligeranţă. Poziţia de luptă perpetuă îi definea pe fascişti: "Materializare evidentă a luptei de clasă întemeiată ca sistem, regimul fascist se simte şi se vrea permanent în război: război pe plan extern şi război pe plan intern"x; pe nazişti, care-şi împingeau tot mai departe fronturile de luptă şi nevoia de a stîrpi "viaţa care nu merită să fie trăită"; şi, desigur, pe comunişti. Despre Lenin, istoricul Richard Pipes scria: "Liderul bolşevic a fost primul şef de stat care a abordat politica - atît cea externă cît şi cea internă - ca pe un război în adevăratul înţeles al cuvîntului, un război al cărui scop nu era înfrîngerea inamicului, ci anihilarea lui"xi.
Generalizarea stării de luptă constituie, de altfel, o caracteristică fundamentală a regimului comunist, culminînd cu binecunoscuta teorie a lui Stalin, pentru care lupta de clasă va fi tot mai necruţătoare, pe măsură ce comunismul se apropie de victorie. Asupra morbidităţii unui sistem politic ce transformă violenţa şi ura în imperativ pe termen lung al vieţii cotidiene avertiza Mihail Ralea, în Explicarea omului: "Aceste necesităţi sociale pot avea utilităţi temporare şi de circumstanţă. O violenţă prelungită stoarce însă toata vlaga unei societăţi". Era, de fapt, exact ceea ce-şi dorea - ca orice regim uzurpator, căruia nu-i prieşte starea de normalitate - conducerea comunistă.
Pînă şi aspectele cele mai domestice ale vieţii cotidiene vor fi impregnate de imaginarul războinic. Că e vorba de "mulsul vacilor sau culesul cartofilor, nu auzi vorbindu-se decît de fronturi, bătălii, atacuri, rezistenţă, strategie şi tactică...", observa Françoise Thom. Inflaţia lexicului militarist nu e apanajul regimului comunist. "Regăsim, de altfel - completa cercetătoarea -, această predilecţie pentru terminologia militară în vocabularul nazist, unde cuvintele Kampf, kämpferisch, marschieren revin neîncetat"xii.
În virtutea mimesisului realist-socialist, beligeranţa va deveni şi o categorie estetică. Raţionamentul este simplu, aşa cum ni-l prezintă V. Ermilov: frumosul înseamnă viaţa, viaţa este lupta, rezultă că frumosul este lupta: "Din punctul de vedere al esteticii socialiste, frumosul este lupta, pentru că lupta constituie conţinutul vieţii noastre, lupta sacră pentru comunism".xiii
Mizeria, cozile, abuzurile şi umilinţele se drapează, şi prin contribuţia literaturii propagandistice, în aura eroică a luptei. Adevărul camuflat în silogismul citat mai sus ni-l dezvăluia Arghezi, la începutul anului 1947: "Pentru că ne displace să spunem că viaţa şnouăţ e o porcărie, ne flatăm a prefera să spunem că viaţa e o luptă. (...) Dragă Domnule Cititor, tot o porcărie e şi viaţa literară, ba poate chiar mai rău"xiv.
Perpetuarea atmosferei de război este necesară regimurilor totalitare mai cu seamă întrucît ea îndreptăţeşte impunerea comandamentelor ideologice ca imperative militare. La urma urmei, cum spunea şi Tzvetan Todorov, suspendînd universaliile valorilor supreme ale umanităţii, războiul este, pur şi simplu, "o ocazie de legiferare a crimei"xv.

Apologia fanatismului. Mobilizarea generală face din intransigenţă şi cruzime virtuţi. Încrederea oarbă în "cauză" şi în conducători e o datorie morală. Respectul pentru viaţă, mila faţă de semeni devin, precum în Roma imperială, slăbiciuni demne de dispreţ, chiar forme ale trădării credinţei. E vremea în care e cîntată crima, iar cei necruţători devin eroi: "Binecuvîntat cel ce nu cunoaşte mila / în lupta cu duşmanul său!", scrisese V. Kniazev în Evanghelia Roşie (1918).
"Nimiciţi! Nimiciţi! / (...) Ridică-te! Ridică-te! / Tu, popor răzbunător al suferinţei pămînteşti, / Trezeşte-te, trezeşte-te! / Ucide, ucide!", sacada, în crescendo incitativ, ca într-un ritual satanic, proletcultistul Demian Bednîi. "Ura" înverşunată îndreptată împotriva duşmanului devine, "în lingua sovietica, precum şi în limba celui de-al III-lea Reich" (Françoise Thom), sacră. O vor exprima, exhortativ, şi poeţii noştri "de vremuri noi", comuniste: "Urîţi, Urîţi! Căci nu-i nimic mai sfînt / Ca ura - strajă vieţii pe pămînt", îndemna Eugen Frunză.
Iubirea şi ura sînt sudate, ca feţe ale aceleiaşi medalii. Vom găsi expresia acestei îngemănări în Imnul tinereţii legionare, semnat de Radu Gyr: "Pentru cei viteji zidim altare / Şi-avem doar gloanţe pentru trădători!". Ura faţă de duşman înteţeşte iubirea faţă de cei ce împărtăşesc aceeaşi credinţă cu tine (şi invers) şi în versurile comuniştilor, precum în Lazăr de la Rusca: "creşte ura în popor / în tot omul muncitor / pentru crunţii bogătani" etc.; "Ura creşte de cucută / pentru cei ce stau s-asmută (...) / Creşte tare, creşte zid / dragostea pentru partid" (s.n.) (Dan Deşliu).
Iubirea şi ura intră într-un paralelism sintactic sinonimic şi la Eugen Frunză: "De ştii iubi cum se cuvine / Tu sfarmă monştrilor complotul / (...) De ştii urî cum se cuvine / Tu sfarmă" ş.a.md., ilustrînd, încă o dată, relaţia de directă proporţionalitate dintre cele două simţăminte: "Să iubeşti de zece ori cît mine / Tot ce-a fost clădit în luptă grea! / Să urăşti de zece ori cît mine / Tot ce vieţii-n drum ar fi să stea!" (Totul pentru izbînda păcii).
E demn de menţionat că aceste din urmă versuri sînt dedicate de Eugen Frunză fiului său nou-născut. El răspundea, în acest fel, directivei care cerea ca şi copiii să fie educaţi în acelaşi cult al urii. Iar solicitarea e urmată, ca de obicei, în epocă, de un val de "producţii ilustrative": "Copiii îi creştem (...) / Să ştie lovi în duşmani şi mişei / cu ură şi fără cruţare" (C. Leoneanu-Brateş, Scrisoare pentru tovarăşul Stalin); "copiii (...) să ştie / Ce-i ura şi sfînta mânie", plusa, la comandă politică, în spiritul aceleiaşi pedagogii a urii, şi Maria Banuş (Slavă eroilor Doftanei).

"Avem duşmani... Ei sînt numeroşi. / Trageţi în ei, tovarăşi artişti!" (Konstantin Simonov). Instigarea la ură şi permanentizarea acesteia reprezintă, probabil, una dintre cele mai importante şi mai durabile reuşite ale poeziei propagandei comuniste. Sechelele luptei de clasă infiltrate timp de decenii în conştiinţa românilor - izbitoare în anii 1990 - sînt sesizabile, chiar şi astăzi, cu precădere în rîndul neadaptaţilor la noile "vremuri noi".
Formulele clare şi violente la care au recurs versurile propagandistice şi-au dovedit din plin utilitatea. Ele fuseseră, mai înainte, exersate şi verificate în poezia bolşevică, în cea nazistă ori, la noi, în versurile legionare. "Hipertrofia incitativului" ca punct în care "logosul marxist-leninist poate fi apropiat de limba celui de-al III-lea Reich" o semnalează, de altminteri, şi Françoise Thom.
Ce dovadă mai bună a eficienţei mobilizatoare a poeziei transformate în marş şi a mecanismului propagandistic comun, transideologic, al celor două regimuri politice decît preluarea, de către nazişti, cu minime modificări, a unui binecunoscut cîntec comunist, Tînăra Gardă? Iată cum suna acesta în varianta iniţială, cea a stîngii: "Noi sîntem în primul rînd, / Noi mergem direct la ţintă, / Noi sîntem Tînăra Gardă, / Noi atacăm, atacăm. // Cu fruntea scăldată de sudoarea muncii, / Stomacul gol de nemîncare / Şi mîna plină de funingine şi bătături / Cuprinde arma."xvi.
Iată şi marşul, nazist acum, intonat de SA din Silezia: "Noi sîntem trupele de asalt, mergem direct la ţintă, / Noi sîntem în primele rînduri, atacăm curajoşi! / Cu fruntea scăldată în sudoarea muncii, stomacul gol de nemîncare, / Mîna plină de funingine şi de bătături cuprinde arma."xvii.
Sînt recuperate întocmai, de la comunişti, tema asaltului, cea a mîinii aspre care se înarmează hotărît, a înfrăţirii muncitorului cu ţăranul. Iar portretul luptătorilor, indiferent de cauză, etalează aceleaşi însemne ale muncii şi ale înfometării care călesc, ascetic, voinţa.
Diferenţa o face duşmanul, care trebuia, totuşi, să poarte alt nume: "Astfel Tînăra Gardă este pregătită / Pentru lupta de clasă, / Numai cînd burghezii vor da socoteală / Vom fi eliberaţi." - la comunişti; iar, în varianta nazistă, cu ceva mai multe detalii de ţinută militară şi de bucurie a luptei: "Cu grenada la centură, cu arma pe umăr / Astfel trec trupele de asalt cuprinse de euforia victoriei! / Evreul începe să tremure, deschide repede seiful, / Plăteşte poporului factura pînă la ultimul pfenning.".
Poezia propagandei cheamă la luptă solidară şi ia în vizor duşmanul, fie în versuri bolşevice de tipul: "Amara noastră luptă se îndreaptă / împotriva bandiţilor acestei lumi / şi împotriva aceluia care ni se opune. // Dacă te numeri printre noi, proletarii înfometaţi, / atunci trebuie să lupţi împreună cu noi, / cei care vrem să-i ucidem pe tîlhari"xviii; "Tu, popor răzbunător al suferinţei pămînteşti, / Trezeşte-te, trezeşte-te! / (...) / Ucide-i pe toţi care comit crime împotriva poporului, / Pe toţi tîlharii care ne fură pîinea." (Demian Bednîi), fie în poezii naziste precum cea de mai jos: "Popor, la arme, popor, la arme! / (...) / Tînăr şi vîrstnic, unul după altul, îmbrăţişează / Drapelul cu zvastică. / Burghez, ţăran sau muncitor agită / Spada şi ciocanul. / Pentru Hitler, pentru libertate, pentru muncă şi pîine. / Germanie, trezeşte-te, moarte trădătorilor! / Popor, la arme, popor, la arme!" (s.n.)xix.
Pe acelaşi tipar incitativ, dinamogen sînt croite şi versurile legionare. Oferim spre exemplu, dintre multele existente, o chemare, în regim la urgenţă, la luptă: "Luaţi-vă armele'n grabă / Şi'n lupta cea cruntă porniţi. / Lăsaţi laşitatea cea oarbă / Şi'n duşmanii ţării loviţi." (Constantin Savin, La atac!).
În toate aceste regimuri politice, versurile sînt folosite pe post de semnal de atac, pentru populaţia civilă. Formula percutantă, verbele combatanţei, imperativele repetate hipnotic - tot acest carusel al declanşatorilor verbali ai emoţiei suspendă luciditatea, împingînd, cu necesitate, spre acţiune, şi anume: trebuie să lupţi - şi să ucizi duşmanul - împreună cu noi.
Foarte limpede formulase, în Uniunea Sovietică, Konstantin Simonov (semnatar, printre altele, al ciclului de versuri Prieteni şi duşmani, 1948) rolul poeziei în comunism: "Tovarăşi poeţi, pentru durerile toate ce dor, / arma la umăr şi foc! / Foc, foc în duşmani, tovarăşi poeţi! / Din toate părţile, cu toate armele, foc!" (s.n.). Nu altfel vor sta lucrurile în România comunistă.