Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Sabin Opreanu, un amator profesionist de Pavel Şuşară


Petul Sabin Opreanu a deschis, de curînd, o nouă expoziţie de pictură la Băile Herculane. Ceea ce părea, la prima sa manifestare publică în calitate de pictor, un simplu capriciu de artist în căutare de experienţe noi sau o încercare de a se elibera de un surplus de energie a devenit, iată, o preocupare constantă şi o formă privilegiată de exprimare şi de comunicare. Textul de mai jos, care comenta la vremea potrivită prima sa expoziţie, capătă acum o firească actualitate.

Puţine cuvinte au făcut, în vremea comunismului, o carieră comparabilă, prin dimensiunea conţinutului negativ, cu accea a adjectivului amator. Toate profesiunile artistice, de la cele spectaculare şi pînă la acelea care presupuneau un consum în intimitate, au fost învadate grosolan de substanţa acestui calificativ ce devenise un imperativ politic şi un sinonim garantat al eşecului. Actorul amator, poetul amator, pictorul amator, sculptorul amator, cîntăreţul amator ş.a.m.d. nu mai erau nicidecum acei oameni care iubeau, spre a fi consecvenţi cu etimologia, expresia artistică şi care încercau, apropiindu-se de ea, să se înalţe, ci nişte categorii propagandistice, nişte construcţii doctrinare sever instituţionalizate în marele festival Cîntarea României, şi acesta o adevărată proiecţie simbolică a veseliei naţionale. Amatorismul nu mai era plăcere pură, aşa cum ar fi tentat inocentul să creadă, ci obligaţie de serviciu, sarcină de partid şi chiar predeterminare metafizică. Dacă într-un moment imemorial de narcisim, de ineficienţă şi de lene cineva a spus că românul s-a născut poet, propaganda naţionalist-comunistă, atît de simţitoare la provocările abisale (vezi, pentru edificare, şi delirurile tracomane), şi-a pus în cap să o şi dovedească. Şi a optat pentru nuanţa că românul s-a născut poet amator. În subsidiar, pentru că în principal s-a născut strungar, frezor, metalurgist, operator chimist etc. Iar cu cît erau mai viguroase componenta proletară şi integrarea socială ale unui oarecare personaj, cu atît mai hotărît îi creşteau acestuia şi speranţele unei ursite lirice. Şi asta din pricina banală că tot ce ţinea de domeniul artei nu era socotit o activitate propriu-zisă şi cu atît mai puţin o profesie, ci o chemare, o petrecere a timpului liber, aşa cum ar fi jocul de table, canasta sau ţintarul. Care va să zică, nu profesioniştii scrisului, ai scenei sau ai culorii aveau vreo legătură cu energiile creatoare ale poporului, ci poporul însuşi rezolva această problemă după ce ieşea din schimb, din şut sau din crîşmă. În pauza dintre mese ori în aşteptarea tacîmurilor de peşte, pe la cozile ce deveniseră şi ele una dintre cele mai serioase instituţii naţionale. După aceste experienţe, pe jumătate dramatice, pe jumătate hilare, de pe vremea cînd arta se făcea în fabrică şi se comercializa la căminul cultural şi în emisiunile lui Păunescu, cine ar mai avea acum curajul să spună despre un artist că este amator, fără a se sfii şi fără teama că-l insultă iremediabil pe cel vizat? Şi totuşi, cuvintele trebuie recuperate şi demnitatea lor urgent restaurată. Pentru că termenul amator nu se referă la valoarea unei activităţi, ci la circumstanţele în care ea are loc. Spre deosebire de profesionist, care lucrează obligat de propriul lui statut şi de alte nevoi, uneori total lipsite de romantism, amatorul face acelaşi lucru fără consecinţe şi dintr-o plăcere pură. Sau, mai exact, dintr-o iubire la fel de neîntinată. Nici măcar formaţia academică nu are aici vreo importanţă, pentru că nenumăraţi autodidacţi (asimilaţi amatorilor) sînt profesionişti de prima mînă, după cum, în nenumărate cazuri, oameni formaţi după toate rigorile academice nu au ajuns, nici prin continuitatea interesului şi nici prin practica propriu-zisă, să se ridice la exigenţele expresiei artistice. Amatorul poate fi numit astfel din pricina unei activităţi discontinue şi capricioase, dar el poate fi un profesionist indiscutabil prin autenticitatea gestului artistic, prin coerenţa exprimării şi prin motivaţia profundă a actului său. Un asemenea amator profesionist, fără studii de specialitate şi fără nici o istorie specifică în spate, este pictorul Sabin Opreanu. Cunoscut şi impus de multă vreme ca poet, cu precădere în vestul ţării (de altfel, oraşul său este Băile Herculane), el a început şi să picteze, cu mai mulţi ani în urmă şi după ce a depăşit binişor vîrsta de cincizeci de ani. Fără cunoştinţe temeinice în ceea ce priveşte pictura ca disciplină artistică, cu probleme de tehnică şi de limbaj bine individualizate, poetul s-a lăsat purtat exclusiv de instinct şi, evident, de un gust artistic în acelaşi timp natural şi cultivat. Stăpînindu-şi deplin sentimentele şi deprins din practica poetică să-şi coaguleze sensibilitatea în expresie, Sabin Opreanu a refuzat încă de la început orice tentaţie a temelor picturii, a acelei exteriorităţi care fascinează firile slabe şi compromite grav cele mai bune intenţii. Nici portretul, nici peisagistica, nici natura statică şi nici măcar fabulaţia lirico-onirică, acel suprarealism de buzunar, în capacana căruia scriitorul - atît ca privitor, cît şi ca actor - poate cădea cu multă uşurinţă, nu l-au interesat defel pe Opreanu. Pictura lui nu are nimic denotativ, nimic datat şi nimic ostentativ. Ea este o eliberare energetică pură, o exteriorizare a tensiunilor lăuntrice în explozii cromatice care nu exprimă nimic altceva în afara propriei lor dinamici. Intr-un mod surprinzător şi bizar, poetul-pictor reface traseele simbolice ale primitivului şi ale copilului, itinerariile formării conştiinţei, atît la nivelul speciei, cît şi la nivel individual. Ca structură generală şi ca sensibilitate cromatică, el este un expresionist, însă unul cu nostalgia ordinii şi cu vocaţia geometriei. Fără părinţi culturali şi fără nici un reper didactic în istoria artei, el se învecinează, paradoxal, cu doi artişti savanţi care au marcat în mod diferit (şi , mai ales, pe spaţii diferite) ultima jumătate de secol: Paul Klee şi Ion }uculescu. Energia frustă a culorii, o latenţă magico-simbolică abia protejată în spatele ţesăturilor de linii şi de tonuri şi o lumină consubstanţială materiei îl apropie de modelul expresiei aluvionare a lui Ion }uculescu, după cum o naivitate infantilă, o joacă mereu proaspătă şi năzuinţa către o anumită ordine îl amintesc pe Paul Klee. Insă aceste asocieri sînt mai degrabă imponderabile, trimiteri psihologice, decît epică directă a imaginii sau similitudini factologice. Şi apoi Sabin Opreanu nici nu trebuie privit astfel, adică în fluxul imaginii istoricizate, pentru că naşterea sa a avut loc spontan şi s-a sprijinit pe o altă materie. El este un amator, fără studii şi fără nici un reper istoric, dar unul de un profund profesionalism prin autenticitatea limbajului şi prin coerenţa mesajului interior. Pictura sa este o lungă confesiune, un autodenunţ sălbatic, permanent cenzurat de pudorile unei geometrii interioare, şi prelungirea legitimă a unui discurs complementar: cel poetic. Insă ea este atît de seducătoare în expresie şi de puternică în motivaţii încît despre Sabin Opreanu trebuie vorbit, de acum încolo, la plural: poetul şi pictorul. Sau, cine ştie, poate viceversa!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara