George David. Povestirea pe care mi-aţi trimis-o e interesantă, indiferent că porneşte de la un fapt real sau e integral inventată. Naratorul, un copil din mediul rural, descoperă că tatăl său transcrisese, de mînă, nişte cărţi. Motivul rămîne obscur, tatăl refuză lămuririle. Cert e că fiul găseşte pentru început doar cîteva volume de la Amintirile lui Creangă la Cum trebuie să se cultive porumbul, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Bucureşti, 1938. Dar în pod mai e, ca-n basme, o ladă cu caiete la care copilului i se refuză accesul. Într-o zi, ajuns aproape matur, el primeşte permisiunea să le citească, pentru că „nu mai pot să-l strice” şi atunci observă că tatăl nu făcuse o transcriere fidelă, ci „corupsese” textul original cu intervenţiile lui, colaborînd cu autorul într-un intertextualism inocent, devenind autor aproape fără să ştie. El se amestecase chiar şi în Buna menajeră sau Carte de bucate. Cea mai practică şi mai bogată din toate cărţile de bucate scrise până azi în limba română. 185 ilustraţiuni în text, tipărită la Socec&co. În mod firesc, fiul ajunge să observe că avea dreptate Walter Benjamin, observaţie existentă şi la Jules Renard mi se pare: „Dintre toate modalităţile de a face rost de cărţi, cea de a le scrie singur e considerată cea mai demnă de preţuire”. Deznodămîntul putea fi mai spectaculos, dar textul e bine scris, are suspans şi umor. În concluzie: vă mai aştept.
Mircea Foroiban. E lăudabil şi am fost impresionat de faptul că vă gîndiţi să cereţi sfatul unui expert (în măsura în care eu pot fi unul) înainte de a-i tortura pe cei din jur, mai ales familia dvs., cu textele lirice pe care le comiteţi. Puţini poeţi au asemenea scrupule! Ei de regulă procedează abuziv şi invaziv impunîndu-le tuturor – rude, prieteni şi neprieteni –versurile lor. Funcţionarii Uniunii Scriitorilor, în special bietele doamne desemnate să răspundă la telefon, pot mărturisi amarnic cîte texte li s-au citit în urechile vulnerabile, fără a li se cere permisiunea. Chiar dacă poeziile dvs. ar fi lamentabile, ceea ce din fericire nu e cazul, aţi merita să fiţi amendat cu blîndeţea ce nu-mi stă în fire. Fiţi totuşi atent la solemnitatea excesivă şi la micile erori neforţate (cacofonii de pildă, virgule puse greşit) care nu sporesc valoarea scriiturii. De aceea mi-am permis să umblu puţin chiar şi în textul dvs. cel mai izbutit, pe care îl reproduc mai jos, amputînd, printre altele, un final tautologic. Perseveraţi!

Săgeata

Îndoaie-te, lemn adânc şi coardă,
te-ntinde îmblânzită
din vreme cu seul de taur.
Unde lemnul se leagă,
în capete,
va scârţâi, ascuţit ca un geamăt,
iar zbârnâitul scurt de la urmă
va fi singurul cântec
ce mi-l vei da înainte
ca şuierul meu
să mă îmbrace deplin.
Da, voi porni hotărâtă,
doar lemn şi metal ascuţit
şi câteva pene,
din memoria lor să învăţ
cum se zboară.
Voi pluti înfrigurată,
iute şi drept.
Mă voi înfige cu sete în lemn,
în pământ sau în trup
smulgând aşchii, ţărână sau carne,
dar nu mă voi întoarce nicicând.
Iubeşte-mă acum,
potriveşte-mă bine,
jeleşte, întâi, dacă vrei,
nu ai o a doua-ncercare!
Până la sânge să te încordezi
– când, zbârnâind,
îmi vei naşte haina de şuier,
veşmântul de vânt!

Armina Flavia Adam. Cum vedeţi, tenacitatea şi lucrul lucid vă duc la rezultate tot mai bune. Aţi învăţat să faceţi economie de cuvinte şi să esenţializaţi textul. Poezia e o boală la care contează voinţa de (ne)vindecare a pacientului şi găsirea singur a tratamentului adecvat sieşi. Luaţi publicarea poemului de mai jos ca pe un mic premiu.

Să mă umplu de tine

Să mă umplu de tine
ca o jivină nocturnă
de ultima zvâcnire a cărnii,
pe dinăuntru
să mi te lipeşti miracol,
cum duhul de peretele lămpii,
tot ce-am zidit,
tot ce-am surpat,
să se întoarcă în noi înzecit,
pâine
cu semnul crucii la tâmple,
târziu,
când va veni vremea,
cineva să se lepede de mine,
zicând:
„Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu!”

Aştept în continuare textele literare şi opiniile dvs. numai la adresa e-mail: posta.romlit@gmail.com