Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Ruptura de utopia moderinistă de Andrei Terian


Printr-o ironie a istoriei literare, drumul "mulcom" al receptării liricii lui Blaga pare să se fi proiectat asupra operei înseşi. Poezia blagiană nu a zdruncinat orizontul de aşteptare interbelic, dar a convins progresiv, iar contestările au fost pe cât de puţine, pe atât de puţin inteligente (cazul Beniuc). Astfel încât, cu excepţia cunoscutei sincope din deceniul 6, ascensiunea poeziei sale a parcurs un traiect relativ rectiliniu, aproape monoton. O cauză a fenomenului vine din faptul că, pentru o bună bucată de timp, lirica lui Blaga a fost citită prin lentilele filosofiei sale. E drept, eroarea a fost remediată cu fermitate graţie disocierilor făcute de George Gană, Ştefan Aug. Doinaş şi Ion Pop; însă majoritatea exegeţilor s-au mulţumit să redenumească elementele "matricii stilistice" cu termenii oferiţi de fenomenologia imaginarului, rămânând astfel în acelaşi cerc vicios. Consecinţa acestei stări de lucruri este cât se poate de bizară: unul din poeţii care a contribuit decisiv la "diferenţierea" (în sens lovinescian) a liricii noastre interbelice este, în mod paradoxal, captivul unui canon mitofil şi arhaizant, care se refuză istoricităţii. Văzută ca expresie a unui lirism aseptic, poezia lui Blaga inspiră astăzi respect, dar nu entuziasmează, dovadă chiar reticenţa optzeciştilor în a-l asuma pe poet drept precursor. Fireşte, e puţin probabil (şi nici nu e de dorit) ca Blaga să devină peste noapte un Dimov sau un Foarţă; însă nu e mai puţin adevărat că, pentru orice scriitor, stagnarea şi inerţia constituie preambulul uitării.

În aceste condiţii, rezultatul întâlnirii dintre poezia lui Blaga şi critica lui V. Fanache părea destul de previzibil. Puţin prezent în critica de întâmpinare, universitarul clujean a dat în schimb câteva meticuloase studii monografice. Unele fundamentale. Apărute la un interval de aproximativ zece ani, Caragiale (1984), Bacovia. Ruptura de utopia romantică (1994) şi, de curând, Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga indică oscilarea autorului între analiza de text, poetica elementaristă a lui Bachelard şi deschiderile filosofice (Heidegger, Cioran, Foucault). Critica lui V. Fanache impresionează mai puţin prin noutatea ideilor, cât prin capacitatea de a asambla datele existente într-un tot organic, care echivalează adesea cu o imagine cvasi-definitivă. De regulă, această imagine e prezentată în capitolul introductiv, pentru a fi apoi dezvoltată şi aprofundată prin laborioase analize.

La fel se petrec lucrurile şi în cartea de faţă. Din cele zece capitole ale volumului (unele reluând studii din Eseu despre vârstele poeziei), majoritatea cuprind lecturi în linia fenomenologiei bachelardiene. Interpretările sunt sobre şi temeinice, dar nu strălucite. Rând pe rând, sunt parcurse "chipurile" focului, aerului, pământului, apei, luminii şi întunericului, ca şi o serie de teme blagiene consacrate: somnul, timpul, creaţia, orfismul. Noutatea punctului de vedere e concentrată însă în primele două capitole. În Avatarurile tăcerii, V. Fanache porneşte de la neîncrederea poetului în cuvânt şi vede în Blaga un exponent al "poeticii/esteticii tăcerii", încercând să-l încadreze într-o serie lirică europeană (din păcate, destul de imprecisă): "din artă a cuvântului poezia devine o artă a necuvântului, este produsul unei zone de umbră, infraverbale, oricum cuvântul derivă dintr-o obligaţie obiectivă şi, totodată, paradoxală". Confuzia din fraza precedentă este uşor sesizabilă: din repudierea cuvântului ca temă, criticul deduce absenţa cuvântului ca instrument liric. Negarea statutului de vehicul poetic al cuvântului (substituit, în opinia lui V. Fanache, de tăcere) este însă exagerată. Fireşte, nu e exclus ca tăcerea să funcţioneze ca procedeu liric. Dar între - să zicem - Un coup de dés... a lui Mallarmé şi poemele lui Blaga există o distanţă considerabilă, imposibil de trecut cu vederea. Să nu confundăm elipsa şi lapidaritatea cu tăcerea: vorbind strict formal, poemele blagiene sunt printre cele mai "cuminţi" din întregul nostru modernism interbelic, continuând să joace pe cartea metaforei şi a simbolului. La Blaga, tăcerea este doar o temă, fără a fi şi o tehnică, astfel încât ralierea poetului din Lancrăm la o presupusă "poetică a tăcerii" mi se pare greu de susţinut.

Demne de reţinut, în schimb, sunt consideraţiile criticului despre funcţia cuvântului în poetica blagiană şi raportul dintre poezie şi realitate. Spre deosebire de majoritatea exegeţilor, care, deşi au semnalat precaritatea logosului în viziunea lui Blaga, au continuat să vadă în acest spaţiu imaginar proiecţia unui univers compensatoriu, V. Fanache deschide o cale de interpretare cu perspective extrem de bogate, ce poate fisura imaginea monolitică a autorului Marii treceri. Criticul demarează lectura pornind de la cunoscutele consideraţii blagiene asupra misterului, dar refuză să vadă în "chipurile" veşniciei "simple simulări ale absolutului", "ficţiuni" sau surogate ale transcendenţei: "Blaga îşi asumă o ciudată postură de creator, discursul său liric având ca obiect (...) chipurile tăcute ale veşniciei, relevându-le ca pe nişte realităţi în sine, fără nici o intenţie de a le explica (s.n.)". Dimpotrivă, aceste "chipuri" ar constitui - conform universitarului clujean - substanţa însăşi a liricii lui Blaga, dincolo de care nu se poate străbate datorită caracterului impenetrabil al miracolului: "Poezia blagiană se organizează în spaţiul misterului sensibil". Pentru a marca postura insolită a lui Blaga în perimetrul poeziei moderne, V. Fanache propune, în capitolul secund al cărţii (Dialogul "revelaţiilor fără cuvinte") termenul de "transcendenţă mixtă". Spre deosebire de "transcendenţa goală", de natură pur lingvistică, a poeţilor modernişti, Blaga imaginează un "Ťabsolut de natură mixtăť, alcătuit parte din momente inaccesibile, parte din fapte "sensibile"", faptul deschizând "o perspectivă ambivalentă": "într-o atmosferă mitică (de legendă) transcendentul şi contingentul se încarcă reciproc de virtuţile sacrului". În acest context, "chipurile" lucrurilor reprezintă nişte "veşnicii revelatoare, imanente", imposibil de cuprins în cadrul strâmt al limbajului.

Urmările unei asemenea lecturi sunt extrem de productive. Mai întâi, ea revelează o nouă faţă a scriitorului, aceea de poet al realului (sau, mai exact, al "realiilor"), preocupat de captarea (nu de transfigurarea!) existenţei prin cuvânt. "Ce ni se pare caracteristic la Blaga - afirmă V. Fanache - e că el produce aceste imagini ş"chipurile", n.n.ţ cu o mereu prezentă conştiinţă a limitei, evitând tendinţa de a se iluziona". Poezia lui Blaga marchează astfel - pentru a parafraza o sintagmă dragă criticului - "ruptura de utopia modernistă", de iluzia limbajului oracular, capabil să instituie lumi imaginare. Într-o asemenea lectură, lirica blagiană se apropie surprinzător de ceea ce Gh. Crăciun numea "poezie tranzitivă". Numai că - şi aici survine drama creatorului -, încercând a-şi reapropria universul, poetul continuă să-l descrie într-un limbaj reflexiv, acela al metaforismului vizionar. Am putea vorbi astfel la Blaga de o tensiune între retorică şi ontologie, provenind din inadecvarea celei dintâi la cea de-a doua. O tensiune care "umanizează" lirica blagiană, putând constitui sursa unor noi provocări critice. Graţie monografiei lui V. Fanache, descoperim o altă faţă a poetului, poate mai puţin eroică, dar cu siguranţă mai incitantă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara