Hotarele unei vieţi scurte,
de doar cinci decenii,
au făcut ca după
comemorarea unui secol
de la moartea poetului
nicaraguan Rubén Darío,
în anul ce s-a încheiat
– declarat anul Cervantes, dar
şianul Rubén Darío– să urmeze
acum, în prima lună a noului
an, celebrarea aniversării a
150 de ani de la naşterea sa.
Dăruit cu harul poetic negat
autorului lui Don Quijote,
Rubén Darío a avut în domeniul
liricii spaniole o contribuţie
comparabilă cu aceea a lui
Cervantes ca autor al primului
roman modern. A inovat limbajul
poetic şi a dat literaturii de
limbă spaniolă din pragul
secolului XX o nouă orientare,
Modernismul, definit de unul
dintre reprezentanţii celebri
ca „o mare mişcare de entuziasm
şi libertate în favoarea
frumuseţei“ (Juan Ramón
Jiménez).
Deschiderea înfăptuită de poetul
nicaraguan, unanim recunoscut ca
părinte sau corifeu al modernismului
hispano-american şi spaniol (cronologia
acestuia fiind limitată de unii istorici
literari la perioada de creaţie dariniană,
1888 – 1916), avea să fie valorificată
de generaţiile următoare de scriitori
hispanici, care au recunoscut adesea
„datoria” faţă de înaintaşul lor.
Iată ce scria Borges în cunoscutul
său „Mesaj în onoarea lui Rubén
Darío” din 1967: „Pe toate le-a renovat
Darío: vocabularul, metrica, magia
specifică a unor cuvinte, sensibilitatea
poetului şi a cititorilor lui. [...] Influenţa
lui nu a încetat şi nici nu va înceta.
Cei care vreodată l-am combătut
înţelegem astăzi că îl continuăm. Îl
putem numi eliberator. [...] Darío
stăpînea o muzică pe care eu nu o
pot obţine şi nici nu încerc să o obţin,
dar cu toate acestea nu încape îndoială
că eu nu aş fi scris ce am scris fără
Darío, pentru că atunci cînd printr-un
idiom trece un Rubén Darío, totul se
schimbă [...] tot ceea ce s-a făcut
ulterior, aici sau de cealaltă parte
a Atlanticului, provine de la acea
vastă libertate care a fost modernismul.”
Apărut în America Latină, în
contextul problemei identităţii naţionale
şi culturale a fostelor colonii, modernismul
miza pe dimensiunea estetică, formală,
necesară validării în plan universal
a noilor literaturi latino-americane.
Rubén Darío devine autorul unei
opere originale printr-o dozare adecvată
a termenilor din binomul tradiţieinovaţ
ie; preia tradiţia europeană, a
romantismului, simbolismului şi
parnasianismului francez, ca şi a
culteranismului spaniol ilustrat de
poezia gongorină şi totodată flexibilizează
şi îmbogăţeşte modalităţile expresive
şi formale ale limbii spaniole. Distinsul
lingvist Alonso Zamora Vicente avea
să aprecieze că „a creat o altă limbă
literară”, printr-o „revoluţie a expresiei”,
asemănătoare cu ceea ce realizaseră
în domeniul poeziei spaniole din
peninsulă Garcilaso de la Vega, în
zorii Renaşterii, şi Luis de Góngora
în perioada barocului. Poetul nicaraguan
inovează şi la nivelul versificaţiei,
pentru a crea „o poezie tulburătoare
cu metri şi ritmuri nemaiauzite
niciodată pînă atunci în limba noastră”
(José Emilio Pacheco). O astfel de
poezie, susţinută de prezenţa autorului
în mediile literare ale Madridului,
îi aducea lui Rubén Darío prestigiu
şi influenţă asupra scriitorilor spanioli
din ultima decadă a secolului XIX,
Valle-Inclán sau Juan Ramón Jiménez,
iar pe cei mai tineri, care o primesc
cu entuziasm, îi orienta, după cum
aminteşte poetul în autobiografia sa,
spre „principiile de libertate intelectuală
şi de dezvoltare a personalităţii
artistice”. Ulterior, scriitorii spanioli
ai generaţiei de la 27, adepţi ai poeziei
pure, vor nutri o unanimă admiraţie
pentru poetul nicaraguan, cel mai
entuziast şi vizibil influenţat în
propria operă fiind Federico García
Lorca. „În afara normelor, formelor
şi şcolilor, rămîne în picioare fecunda
substanţă a marii sale poezii”, avea
să-şi proclame poetul andaluz adeziunea
la arta poetică dariniană, în memorabilul
Discurs în colaborare cu Pablo Neruda,
pronunţat la Buenos Aires, la 20
noiembrie 1933. Contribuţia lui Rubén
Darío la apariţia şi succesul
modernismului în Spania a fost
decisivă. Se poate aşadar constata
că, mai înainte ca realismul magic
să-i fi fost dăruit fostei metropole,
în schimbul mărgelelor de sticlă cu
care conchistadorii îi uimiseră pe
indigeni, aşa cum spunea poetul
chilian Oscar Hahn, Spania primise
deja în dar, tot de peste el Mar Océano,
acea limbă spaniolă „însoţitoare a
imperiului”, îmbogăţită şi cu noua
strălucire cuprinsă în poezia modernistă
a poetului metis din Nicaragua.
Poet total, cosmopolit, universal
şi totodată jurnalist – de geniu şi cu
vocaţie, în opinia comentatorilor –,
cronicar şi diplomat, Rubén Darío,
cu numele real Félix Rubén García
Sarmiento, s-a născut la 18 ianuarie
1867, în Metagalpa, rămas în memoria
sa ca „un sătuc, sau mai degrabă un
cătun”, iar astăzi, Ciudad Darío, şi
a murit la 6 februarie 1916, în oraşul
nicaraguan León. Despre prima parte
a vieţii sale, copilăria lipsită de părinţi,
cele dintîi poezii, faima de copil
minune, călătoriile în America Centrală
şi de Sud, apoi prima vizită în Spania,
ne-a lăsat mărturii în scrierea sa
autobiografică La vida de Rubén Darío
escrita por él mismo. Intensă, dinamică
şi spectaculoasă, viaţa sa a avut ca
dominante literatura – prezentă şi
în operă – şi conştiinţa dublei sale
misiuni, civice şi artistice, ca fiu al
Americii şi conform cu ceea ce numea
„estetica mea anarhistă”, adică
renovarea formei poetice la scară
universală, în spirit antiburghez şi
anticonvenţional. Poetul a cunoscut
diversitatea lumii, mizeria şi splendoarea
ei, existenţa umană cu iluzii şi deziluzii,
extaz şi agonie, elogii şi penurii
materiale, căsnicia nefericită, dar
şi marea iubire... Iremediabil atras
de boemie, erotism, alcoolism, în
excese distrugătoare, a fost totodată
un artist care şi-a pus geniul în slujba
unui ideal naţional şi poetic.
Încă de timpuriu, Rubén Darío
capătă notorietate ca poet remarcabil
şi jurnalist sagace şi virulent.
Colaborează la diverse reviste din
ţările Americii Centrale şi de Sud (El
Mercurio din Santiago de Chile, La
Nación din Buenos Aires, El Correo
de la tarde din Guatemala), cu articole,
eseuri şi comentarii pe teme de
actualitate politică – problemele
statelor latino-americane, pledoarii
pentru unirea acestora în lupta pentru
independenţă şi drepturi, împotriva
capitalismului şi agresiunii imperialismului
nord-american – sau
literare –traduceri şi eseuri, menite
a face cunoscute operele scriitorilor
europeni, francezi, spanioli sau
italieni, parnasieni, simbolişti sau
decadentişti, cu care empatizează
întrucît „se îngrijesc de prestigiul
formei”. Primeşte misiuni oficiale în
diverse ţări din America Centrală,
Argentina şi Chile, Spania, Franţa.
Numit consul al Columbiei, se stabileşte
la Buenos Aires, cea mai importantă
capitală latino-americană, unde
înfiinţează „Revista de América”, în
care publică articole şi eseuri despre
scriitorii europeni preferaţi, originalitatea
poeziei decadente şi noua poezie
franceză, reunite ulteriror în cartea
Los raros (Buenos Aires,1896,
Barcelona, 1905). Tot aici, după
sucesul debutului în Chile, cu cartea
de poezii şi scurte povestiri Azul
(1888, Valparaiso, Chile), publică
Prosas profanas y otros poemas
(Buenos Aires şi 1901, Paris, ediţia
a doua). Rămîne timp de cinci ani
(1893 –1898) în ambianţa culturală
cosmopolită şi efervescentă a acelui
centru iradiant al Modernismului,
pe care îl consideră „cosmopolis al
Americii de Sud”. Aveau să urmeze,
odată cu numirea în postul de consul
al ţării sale la Paris, o mai îndelungată
şedere în Franţa (1904-1914) şi
frecvente călătorii prin Europa şi
America de Sud şi de Nord, care îi
permit să facă cunoscute ideile sale
estetice, poezia sa şi să pledeze
pentru independenţa ţărilor latinoamericane.
Călătoriile, practica gazetărească,
cultura dobîndită prin lecturi şi
experienţă directă reflectă şi stimulează
înclinaţia poetului spre cosmopolitism,
integralism şi universalism. Activitatea
şi universul său artistic gravitează
în jurul celor trei spaţii geografice şi
culturale, în care se integrează precum
în tot atîtea patrii simultane şi acceptate
în egală măsură. Mai întîi, Nicaragua
natală, „cea a selvelor seculare pe
care o sărută soarele tropicelor şi o
dezmiardă oceanele”, după cum o
descrie, unde a avut întotdeauna un
imens prestigiu, iar cu prilejul
comemorării din anul trecut i s-a
conferit titlul de erou naţional. La
rîndul său şi-a iubit ţara natală,
integrînd-o în contextul latinoamericanităţ
ii şi al universalităţii,
pentru a-i conferi independenţă şi
viabilitate. Apoi Franţa, „patria
universală”, faţă de care nutreşte
întreaga viaţă un adevărat cult, născut
foarte de timpuriu, odată cu lecturile
care i-au trezit admiraţia pentru marii
ei scriitori, începînd cu Victor Hugo,
parnasienii, Leconte de Lisle şi
Théophile Gautier, dar mai ales
Verlaine, „padre y maestro mágico”.
De asemenea, Spania, leagănul
hispanităţii şi „patria mamă”, pe care
poetul nicaraguan o recuperează mai
întîi prin lecturi vaste şi temeinice
din literatura ei clasică şi modernă,
apoi prin participarea la viaţa literară
a vremii, aclamat de tinerii poeţi şi
înconjurat de prietenia şi admiraţia
marilor scriitori ai momentului, Juan
Valera, Miguel de Unamuno, Valle-
Inclán, Juan Ramón Jiménez, Ramón
Pérez de Ayala, fraţii Antonio şi Manuel
Machado.
Rubén Darío s-a simţit fiu al celor
trei patrii şi a fost, cum l-a definit
conaţionalul său avangardist Pablo
Antonio Cuadra, „poet american,
spaniol şi european”. Iar în poezia
sa, poetul deschis spre pluralitatea
spaţiilor culturale şi timpurilor, spre
experimentarea tuturor intensităţilor,
tonurilor muzicale, ritmurilor,
alcătuirilor strofice. I-a dat
modernismului o dimensiune
universalistă şi, chiar dacă există
scriitori latino-americani reconsideraţi
în ultimul timp ca „iniţiatori şi nu
precursori”, rămîne „adevăratul său
corifeu” (cum sublinia Borges).
Ilustrarea perfectă a acestui rol se
găseşte în operele moderniste
emblematice din prima etapă a
creaţiei dariene, volumele Azul (titlu
inspirat din expresia L’art c’est
l’azur a mult admiratului Victor
Hugo) şi Prosas profanas1, titlu
provocator, antinomic şi ambiguu
(prin dubla semnificaţie a termenului:
pe lîngă proze, aceea de imnuri religioase, incompatibilă cu adjectivul
profanas, ceea ce poate presupune
deferenţă sau dimpotrivă, negaţie
a unei valori burgheze, printr-o
atitudine iconoclastă de scriitor
modernist). Prefeţele respective sunt
adevărate arte poetice moderniste,
scrise într-o formă originală şi
percutantă. Iată cum se autoprezintă
poetul în introducerea la Prosas
profanas: „Darío este în căutarea
«frumuseţii, a broderiei, a pulberii
aurite», vrea să îngemăneze
grandiozitatea cu splendorile ideii
în gravura unei bune combinaţii de
litere. Originalitatea lui incontestabilă
stă în aceea că pe toate le amalgamează,
le topeşte şi le armonizează într-un
stil al său, nervos, delicat, pitoresc,
plin de străluciri neaşteptate şi de
amuzante surprize, cu întorsături
neaşteptate şi cuvinte nemaiîntîlnite,
exotice chiar, dar care întotdeauna
sună bine...”. Mai găsim aici şi
mărturisiri dintre cele mult citate
ulterior de comentatori: „în versurile
mele veţi vedea prinţese, regi, decoruri
imperiale, închipuiri despre ţări
îndepărate sau imposibile: ce vreţi,
eu detest viaţa şi timpul în care mi-a
fost dat să trăiesc [...] trebuie să
vă spun: soţia mea este din ţara mea;
iubita mea, din Paris.”
În poemele şi povestirile scurte
incluse în cele două volume se găseşte
expresia cea mai pură şi originală a
modernismului rubenian: universul
ficţional inconfundabil, prin exotism,
rafinament, somptuozitate, senzualitate,
eleganţă, pe fondul unei permanente
căutări a armoniei şi perfecţiunii;
discursul poetic cu mărcile specifice,
culturalism, varietate lexicală şi
muzicalitate, în cheie majoră sau
minoră, aliteraţii, sinestezii, efecte
cromatice şi auditive; cadrul spaţiotemporal
al unor tărîmuri şi vremuri
îndepărtate sau nedefinite şi decorul
predilect – curtea regală (palatul,
Versailles-ul, grădina), arta (sculptura,
muzica, dansul) şi natura (oceanul,
lacul). Protagoniştii aparţin lumii
mitologice sau romantice (zeiţa
Harmonia, prinţesa tristă, regele,
marinarul, poetul însuşi, lebăda) şi
au sentimente, manifestări, trăiri
inefabile sau intense, de la visare,
melancolie, senzualitate nostalgie la
erotism, voluptuozitate. Nelipsitelor
referinţe culturale, cu precădere din
domeniul francez, li se adaugă teme
şi eroi din mitologia latino-americană,
de pildă în cele trei Sonete americane
din volumul Azul , printre care
Caupolicán, dedicat legendarului
războinic araucan cu acest nume,
care prin forţă şi rezistenţă supraumane
trece probele impuse de tradiţie
pentru dobîndirea titlului de căpetenie
militară în vreme de război (Toqui).
Printr-un procedeu recurent şi specific
lui Darío, care reflectă viziunea sa
universalistă şi integratoare, eroul
american este asemuit cu regele biblic
Nemrod şi proclamat superior miticelor
figuri ale lui Hercule şi Samson. În
Prosas profanas, considerată de
comentatori „cartea modernistă prin
excelenţă a poetului”, găsim poemele
cele mai cunoscute. Unele compun
o stampă specific dariniană, cum
este aceea din Era un aire suave,
cu ambianţa aristocratică a salonului
din Versailles, statui antice greceşti,
muzică de pavane şi gavote, „fraze
vagi şi voalate suspine/printre suspine
de violoncele”, peste toate plutind
zeiţa Harmonia); sau din faimoasa
Sonatina, cu imaginea tinerei prinţese
la fereastra palatului, privind visătoare
depărtările, în aşteptarea iubitului
necunoscut, cuprinsă de nedesluşită
tristeţe, melancolie, nostalgie, definibilă
cu românescul dor; şi nu mai puţin
din Sinfonia en gris mayor, cu peisajul
ei marin sugerat sinestezic, muzical
şi pictural impresionist, în momentul
siestei la tropice („solo-ul monoton
al greierului”, „totul în gama griului”),
avînd ca protagonist pe bătrînul
marinar fumîndu-şi pipa şi „gîndind
la plajele / unui vag, îndepărtat,
înnegurat tărîm”).
Un text emblematic este Divagación,
ingenioasă ilustrare a artei poetice
dariniene prin exhibarea de erotism
şi cosmopolitism, estetism şi referinţe
culturale, care limitează receptarea
textului la publicul cult. Invitaţia la
un voiaj imaginar, lansată de poet
muzei sale şi implicit cititorului, prin
întrebarea „Vii?”, cu care începe
poemul, marchează desprinderea
de realitate pentru survolarea
imaginativă a unui spaţiu cu totul
insolit, alcătuit din zone geografice
diverse, în epoci diferite, antichitatea
sau un prezent atemporal, privite
prin prisma erotismului şi culturii
lor. Amorul italian, francez, german,
spaniol apoi „amorurile exotice,
orientale”, chinez, japonez, hindus...
sunt trecute în revistă alcătuind
un tablou multicolor, în care nu
iubirea apare, ci forma şi expresia
ei, sugerate de cuvinte şi cadenţe,
sonorităţi şi ritmuri, imagini vizuale
şi auditive, pe care vocea poetului,
care divaghează – de aici şi titlul
poemului –, le transmite prin limbajul
poetic. O strălucitoare şi inedită
limbă spaniolă se dovedeşte a fi aici
adevărata protagonistă a poemului,
cum de fapt este a întregii opere
dariniene, îndreptăţind aprecierea
scriitorului mexican José Emilio
Pacheco: „limba spaniolă a fost
adevărata amantă a lui Darío şi
pentru a o poseda cu adevărat el
s-a lăsat posedat de ea”. Într-o
abordare distinctă, directă şi reflexivmetaforizantă,
tema artei poetice
reapare în poemul Yo persigo una
forma..., unde tensiunea poetică
provocată de neîmplinirea poetului
în căutarea formei ideale se transferă
în marea interogaţie indusă de „gîtul
marii lebede albe care mă întreabă”.
Motivul tematic al lebedei are în
Prozele profane o complexă încărcătură
simbolică. Atras de prestigiul mitic
dobîndit de „magica pasăre regală”,
de sacralitatea ei conferită de naşterea
„dalbei Elena, plină de har”, din „oul
albastru al Ledei”, poetul o descrie,
în poemul „Blasón”, prin cromatica
simbolică de alb şi albastru, insistînd
asupra notelor distinctive de eternă
frumuseţe şi sacralitate. Altădată
(sonetul El cisne – Lebăda), frumoasa
Elena, întrupare a frumuseţii şi
idealului devine şi un simbol al
noii poezii moderniste.
Numele lui Darío rămîne legat de
modernismul ilustrat în această primă
fază de creaţie, căreia îi aparţin
operele sale cele mai cunoscute şi
ilustrative pentru noua poezie, dar
în etapele următoare, creaţia dariniană
înregistrează schimbări evidente,
evadarea în ireal fiind înlocuită de
o problematică nouă, social-politică
sau de factură existenţială, abordată
cu accente dramatice şi conform unor
noi principii estetice. Creator de
geniu, poetul nu poate rămîne blocat
în propriul său cod, nici indiferent
în faţa problemelor din realitate,
societate şi istorie. Ca urmare a
implicării sale, volumele publicate
ulterior, începînd cu Cantos de vida
y esperanza. Los cisnes y otros poemas
(1905) şi următoarele2 marchează o
radicală schimbare, de conţinut şi
atitudine, şi în acelaşi timp de formă,
în sensul simplificării, esenţializării,
directeţii şi dramatizării discursului
poetic. În spaţiul poematic îşi fac
loc realităţile fundamentale, actuale
şi concrete, precum istoria, rasa,
supravieţuirea. Apar accentele civice
şi protestatare, vocea poetică
semnalează, acuză şi deplînge –de
pildă „dezastrul” Spaniei, pentru
care pierderea coloniilor a însemnat
spulberarea idealurilor nobile– sau
avertizează asupra pericolului invaziei
capitalului şi imperialismului nordamerican
în America de Sud. În
poemul Lui Roosevelt este condamnată
agresivitatea SUA şi sunt proclamate
valorile Americii, fiica Soarelui, a lui
Moctezuma şi a lui Columb. Preocupat
de viitorul marii sale patrii hispanice,
modernistul Rubén Darío se întreabă
asupra „fatalului ei destin”: Cădea-vom
oare pradă barbarilor sălbatici?/
Şi-atîtea milioane de oameni să
vorbim engleză?/ Nu mai există nobili
hidalgi nici bravii cavaleri?/ Să amuţim
acum ca mai apoi să plîngem? // Mi-am
lansat strigătul, Lebede, către voi/
care mi-aţi fost fidele în dezamăgire).
În această nouă etapă de creaţie,
semnificaţia mitologică a lebedei
lasă locul imaginii reale a profilului
ei, cu „gîtul interogator” solidar cu
îngrijorarea poetului pentru viitorul
patriei şi naţiei. În acelaşi timp,
personajul de factură romantică, din
primele volume moderniste, precum
visătoarea prinţesă, lasă locul femeii
simple, din viaţa reală şi temei iubirii
în forma ei profund umană şi personală.
Exemplul convingător şi mereu invocat
este poemul pentru Francisca Sánchez,
alături de care Rubén Darío a trăit
marea iubire, din 1899 pînă la moartea
sa. Sentimentul transmis de o
voce poetică asumată de autorul real
îşi găsesc expresia nudă, directă şi
emoţionantă în versul final Francisca
Sánchez, acompáñame...
Definitoriu în acest sens este
poemul Lo fatal, expresie pe cît de
tulburătoare, pe atît de firească şi
directă, de limpede şi concentrată,
a destinului uman împovărat de
fatalitatea care îl condamnă la ignoranţă-
nesiguranţă-tragism („Nu există
durere mai mare decît durerea de
a fi viu / nici povară mai mare
decît viaţa conştientă./ ...Şi spaima
sigură de a fi mîine mort/ şi a nu
şti încotro mergem şi nici de unde
venim.”).
Pentru a putea fi înţelese şi evaluate
corect, modernismul lui Rubén Darío,
ca şi unele particularităţi ale atitudinii
şi creaţiei sale, cosmopolitismul sau
franţuzirea, nu trebuie considerate
restrictiv şi unilateral, ci dintr-o
perspectivă globală, contextualizînd
şi relativizînd, dinspre conştiinţa şi
scopul urmărit de poet, şi anume
afirmarea identităţii şi valorilor latinoamericane,
accesul la universalitate,
prin absorbirea, asimilarea experienţei
şi tradiţiei europene, în principal a
celei franceze. Aceasta a fost calea
pe care a urmat-o poetul în creaţia
sa, dincolo de înscrierea strictă în
estetica modernistă. Este ceea ce
avea în vedere poetul şi eseistul
mexican Octavio Paz, cînd evalua,
într-un articol din 1943, importanţa
şi locul lui Rubén Darío în istoria
literaturii: „Poetul din Cantos de vida
y esperanza este nu numai inventatorul
modernismului, ci mai presus de
orice, părintele poeziei moderne în
limba spaniolă. Poezia lui este ca o
inimă care alimentează cu sînge pe
toţi poeţii care i-au urmat în timp.”
Perspectiva posterităţii a confirmat
originalitatea şi viabilitatea noii sale
arte poetice, forţa ei iradiantă şi
puterea de seducţie, prin vocile multora
dintre scriitorii spanioli şi latinoamericani
de primă mărime.
Note:
1 În limba română s-a publicat o antologie
din opera sa, intitulată Versuri alese,
Editura pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1967, ediţie bilingvă,
traducere şi prefaţă de Ştefan Aug.
Doinaş, selecţie din ciclurile Azur,
Proze profane şi alte poeme, Cîntece
de viaţă şi speranţă , Lebedele şi
alte poeme, Cîntecul rătăcitor, Cîntec
pentru Argentina şi alte poeme ş.a.
2 El canto errante (1907), Canto a la
Argentina y otros poemas (1914) ş.a.
