Totul e bine sau când începe, măcar, să se termine cu bine... Zguduiala de bază s-a dus. Ce te faci însă cu seismele, cu replicile, mărunte, imperceptibile, deocamdată, ale fenomenului?... În stare să pună din nou serios în mişcare cine ştie când alte straturi de dedesubt adormite?...
           
Un prieten, care este şi puţin cinic, zice: spune-mi cine se răscoală - categoria socială, adică, plus eventual vârsta şi-ţi voi spune ce şansă are răscoala în chestiune. Zis şi făcut.
          
La ruşi, când cu daravera, fostele pionere zeloase, constituind prima generaţie a revoluţiei izbutite, deveniră cu timpul nişte... Nici un fel de feminitate. Va trebui să vină iar capitalismul Sau comsomoliştii de pe atunci nişte prăpădiţi de moşnegi, ajunseră nişte zurbagii şi ei încă. Impotenţă totală. Bine nu o duseseră ei niciodată, dar măcar fusese un ideal...
          
La noi păstrând desigur toate proporţiile se răsculară, româneşte, adolescenţii, tinerii din 22. Rezultă că, la ruşi, drumul vechi era barat în întregime încă din start. Pe când la noi semi-deschis. Afară doar dacă nu ni-l bararăm noi singuri. Dar asta ne priveşte.
          
Prietenul cârcotaş mai zice: observaţi când a început tărăşenia?...Prima din secolul 20... Păi, în octombrie. Luna când încep să se facă şi socotelile definitive din pragul iernii. Octombrie, visătorul, - am făcut cu dulcea lui lumină, cu marile proiecte ale culesului abia încheiat... Bine, bine, ajunge, mă întrerupe, nervos amicul, lasă-mă cu poezia, să trecem la fapte porunceşte sever. Să deducem de aici deduse el singur că ruşii suferă de un rău de Octombrie?... Posibil, am îngînat. Ceva, aşa, ca răul de mare? S-ar putea, am îndrăznit. Şi că să nu mă supăr, dar el ar merge până acolo, încât l-ar denumi, psihiatric, "Sindromul Octombrie". Formidabil am exclamat, cum să nu, nu mă supăr deloc, nici pomeneală.
          
Da aprobasem , ar fi putut fi ca o misterioasă maladie sufletească, aşa, când îţi vine să-ţi iei câmpii... Mă rog, mă rog, mă întrerupsese din nou, ca şi când aprobarea mea i-ar fi ştirbit prestanţa, secretul felului său de a fi, - dar mă uitasem eu atent, cumva, la urmaşii de mai târziu, la feţele lor, la Brejnev, la Hruşciov, la Boris Elţîn, la Gorbaciov, chiar şi la prichindelul de Putin?... Mă uitasem, ei şi? Uită-te mai bine la feţele lor îmi ordonase. Că dacă văz pe ele ceva? Ce să văd? ridicam din umeri. Mă făcuse, culmea, bleg; un bleg că nu vedea ce-ar fi dorit el să vadă. Uf în cele din urmă, explodă: Nu vezi, domnule, că nici unul nu mai are mustăţi?
          
Asta era. Greşeala lor capitală. Nici unul din ei nu-şi mai lăsase mustăţi.
          
A, mă trezisem în fine, - mustaţa generalisimului Iosif Visarionovici Stalin, Dzugaşvili; mustaţa istorică despre care un poet, trimis după aceea în Siberia, zicea că atârnă în farfuriile cu ciorbă ale tuturor proletarilor din lume...
          
Să fi reieşit, oare, că mustaţa produsese declicul din octombrie al subconştientului rus?... Sau era pur şi simplu o nostalgie,... nostalghia?... Ceva ca dorul după un autor de romane de groază citite în adolescenţă şi pe care ai vrea să le mai reciteşti o dată, numai de-ar fi reeditate... O sete veche de iluzii, de amăgiri, de ficţiuni captivante ce să te facă să uiţi de existenţa ta în general ternă, băgându-te în sperienţi ca odinioară?...
          
Iar acest amic, oarecum năstruşnic, îmi mai vorbi de un obicei ciudat al cailor de călărie, al celor mai nărăvaşi, al celor mai sălbatici, reacţionând la orişice schimbare din comportamentul şi chiar de pe faţa stăpânului, a călăreţului respectiv... Şi că îmi dau eu seama ce înseamnă, în acest caz, o barbă ori o mustaţă de pe figura ta, lipsă?...
          
Puteam să-mi închipui uşor: ei sar numaidecât, nervoşi, în două picioare, nechează cu putere şi te azvârle din şa, te trântesc la pământ, şi o iau razna pe câmpuri...