Poezia Un răsunet, cunoscută sub numele Deşteaptă-te române, este una din cele mai populare poezii din lirica patriotică românească, şi ,,un imn(cântec) care ne-a însoţit istoria.”
Dacă Andrei Mureşanu a fost adeseori contestat ca valoare poetică, această poezie a întrunit adeziunea unanimă a istoricilor literari, care în aprecierile lor realizează un admirabil florilegiu critic- de la George Bariţiu, contemporanul poetului, şi până la Nicolae Manolescu, contemporanul nostru, iată câteva din aceste aprecieri:
George Bariţiu
„Deocamdată eu îmi dau la locul acesta părerea că, dacă acest bărbat nu ar fi conceput, cântat şi scris nimic altceva mai bun, în toată viaţa sa decât cele unsprezece strofe din 1848 care poartă titlul modest Un răsunet şi se începe «Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani», imortalitatea lui la naţiunea noastră dincoace de Carpaţi i-ar fi asigurată.”
Aron Densuşianu
„În acest cântec este revărsat un spirit biblic, o gravitate profetică. Aici nu mai vorbeşte poetul care ne certa blând pentru trecut, ci care ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm din patru unghiuri şi să ne unim în cuget şi în simţiri; nu, el nu mai este poet, după înţelesul de azi, el este un trimis al Providenţei. Nimic nu se află în acest cântec ce ar fi de prisos ori de a doua mână. Orice cuvânt este o schintee, orice expresiune, un torent electric...”.
Octavian Goga
„Deşteaptă-te, române a fost trâmbiţa fermecată prin care anul patruzeci şi opt şi-a strigat lumii avântul său spre ideal..., expresia de înalt talent literar ce îndruma literatura ardeleană în acest timp.”
Ion Pop Reteganul
Pentru deşteptarea neamului românesc din somnul cel de moarte, poetul face apel la mândria originii române, precum reprezentanţii Şcolii Ardelene, ale cărei idei scriitori paşoptişti transilvani le reiau şi le continuă, într-un fel de o a doua generaţie a acestei mişcări de emancipare şi demnitate naţională:
„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!”
Originii române îi urmează invocarea trecutului glorios cu domnitorii cei mai viteji din cele trei ţări româneşti. Ei sunt invitaţi să privească hotărârea naţiunii române de a dobândi libertatea, hotărâre nestrămutată, într-o alternanţă gravă, libertate ori moarte.
După câteva versuri de aprige blesteme la adresa trădătorilor, vânzătorilor de neam şi a laşilor şi după rememorarea dureroasă a jugului turcesc („despotismul barbarei semilune” şi a pericolului prezent al expansiunii ţariste („Acum se vâră cnuta în vetrele străbune”), urmează îndemnul energic la unire adresat românilor „din patru unghiuri”, urmat de denunţarea raptului unor teorii româneşti:
„Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!”
Comentând această poezie într-o paralelă intitulată Cele trei marşuri şi luând în discuţie poezia lui Vasile Cârlova, Marşul oştirii române, Vasile Alecsandri Deşteptarea României şi Un răsunet de Andrei Mureşanu, George Coşbuc arată superioritatea înţelegerii conceptului de unitate naţională de către poetul ardelean, pentru care avea o aleasă preţuire: „Toţi trei poeţii cer întâi de toate unire, dar o înţeleg în trei feluri: Cârlova apelează mai ales la unirea partidelor din Muntenia, Alecsandri mai ales la unirea principatelor, iar Mureşanu la unirea în cuget şi simţiri a românilor din patru unghiuri.”
Aşadar, valoarea acestei poezii stă în retorica ei, în precizia şi sinteza cu care dă expresie poetică unor scumpe şi eterne idealuri pentru un popor: libertatea şi unitatea naţională. Întreaga compoziţie a poeziei se fundamentează pe grave alternative antitetice: viaţă/moarte; acum/niciodată; libertate/sclavie etc. În fond, poezia este un discurs versificat, făcând o admirabilă pereche cu Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuţiu, ca opere emblematice ale literaturii transilvănene de la 1848.