Poezia Un răsunet, cunoscută sub numele Deşteaptă-te române,
este una din cele mai populare poezii din lirica patriotică
românească, şi ,,un imn(cântec) care ne-a însoţit istoria.”
Dacă Andrei Mureşanu a fost adeseori contestat ca valoare poetică,
această poezie a întrunit adeziunea unanimă a istoricilor literari,
care în aprecierile lor realizează un admirabil florilegiu critic- de
la George Bariţiu, contemporanul poetului, şi până la Nicolae
Manolescu, contemporanul nostru, iată câteva din aceste aprecieri:
George Bariţiu
„Deocamdată eu îmi dau la locul acesta părerea că, dacă acest
bărbat nu ar fi conceput, cântat şi scris nimic altceva mai bun, în toată
viaţa sa decât cele unsprezece strofe din 1848 care poartă titlul modest
Un răsunet şi se începe «Deşteaptă-te române, din somnul cel de
moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani», imortalitatea lui la
naţiunea noastră dincoace de Carpaţi i-ar fi asigurată.”
Aron Densuşianu
„În acest cântec este revărsat un spirit biblic, o gravitate profetică.
Aici nu mai vorbeşte poetul care ne certa blând pentru trecut, ci
care ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm din patru unghiuri
şi să ne unim în cuget şi în simţiri; nu, el nu mai este poet, după
înţelesul de azi, el este un trimis al Providenţei. Nimic nu se află
în acest cântec ce ar fi de prisos ori de a doua mână. Orice cuvânt
este o schintee, orice expresiune, un torent electric...”.
Octavian Goga
„Deşteaptă-te, române a fost trâmbiţa fermecată prin care anul
patruzeci şi opt şi-a strigat lumii avântul său spre ideal...,
expresia de înalt talent literar ce îndruma literatura ardeleană în
acest timp.”
Ion Pop Reteganul
Pentru deşteptarea neamului românesc din somnul cel de moarte,
poetul face apel la mândria originii române, precum reprezentanţii
Şcolii Ardelene, ale cărei idei scriitori paşoptişti transilvani le reiau
şi le continuă, într-un fel de o a doua generaţie a acestei mişcări
de emancipare şi demnitate naţională:
„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!”
Originii române îi urmează invocarea trecutului glorios cu
domnitorii cei mai viteji din cele trei ţări româneşti. Ei sunt
invitaţi să privească hotărârea naţiunii române de a dobândi libertatea,
hotărâre nestrămutată, într-o alternanţă gravă, libertate ori moarte.
După câteva versuri de aprige blesteme la adresa trădătorilor,
vânzătorilor de neam şi a laşilor şi după rememorarea dureroasă a
jugului turcesc („despotismul barbarei semilune” şi a pericolului
prezent al expansiunii ţariste („Acum se vâră cnuta în vetrele străbune”),
urmează îndemnul energic la unire adresat românilor „din patru
unghiuri”, urmat de denunţarea raptului unor teorii româneşti:
„Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!”
Comentând această poezie într-o paralelă intitulată Cele trei marşuri
şi luând în discuţie poezia lui Vasile Cârlova, Marşul oştirii române,
Vasile Alecsandri Deşteptarea României şi Un răsunet de Andrei
Mureşanu, George Coşbuc arată superioritatea înţelegerii conceptului
de unitate naţională de către poetul ardelean, pentru care avea o aleasă
preţuire: „Toţi trei poeţii cer întâi de toate unire, dar o înţeleg în trei
feluri: Cârlova apelează mai ales la unirea partidelor din Muntenia,
Alecsandri mai ales la unirea principatelor, iar Mureşanu la unirea
în cuget şi simţiri a românilor din patru unghiuri.”
Aşadar, valoarea acestei poezii stă în retorica ei, în precizia şi sinteza
cu care dă expresie poetică unor scumpe şi eterne idealuri pentru un
popor: libertatea şi unitatea naţională. Întreaga compoziţie a poeziei se
fundamentează pe grave alternative antitetice: viaţă/moarte; acum/niciodată;
libertate/sclavie etc. În fond, poezia este un discurs versificat, făcând
o admirabilă pereche cu Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuţiu,
ca opere emblematice ale literaturii transilvănene de la 1848.